de vorba cu copiiiBine te regasesc!

Ma uit in calendar si nu imi vine sa cred ca suntem pe 29 aprilie. Am senzatia ca am fost intr-o capsula a timpului si am trait o luna intreaga doar intr-o singura clipa.

Pentru tine cum a fost luna aprilie? Sarbatorile, vacanta copiilor, drumurile, evenimentele neasteptate, toate au participat la crearea acestei “iluzii”.

Timpul este unul dintre misterele lumii in care traim. Cum e posibil sa treaca mai repede atunci cand avem multe de facut si mai greu atunci cand stam pe loc?

Sa fie asta una dintre explicatiile afirmatiei : “ Universul recompenseaza actiunea”?

Inca nu am gasit un raspuns care sa ma multumeasca in totalitate. Desi, inclin sa cred ca pe masura ce nivelul de constiinta creste, timpul “dispare”. Sau mai bine zis, isi pierde relevanta. Si putem face foarte multe, ca si cum am face totul “in acelasi timp”.

Sunt convinsa ca nu mai e mult “timp” si vom reusi sa patrundem intelesul acestor lucruri. Pana atunci insa, tot ce putem face este sa fim cat mai constienti si prezenti in fiecare clipa a vietii noastre.

Privesc pe geam copacii infrunziti si ma bucur cu tot sufletul.

Chiar daca acum ploua si e destul de frig in Galati, pacea pe care o simt privind Dunarea si verdele copacilor e greu de descris in cuvinte.

Traiesc si inteleg cu toata fiinta mea adevarul cuprins in cuvintele: “Acasa nu este un loc, ci o stare.”

O stare de liniste, impacare, caldura, siguranta si iubire neconditionata.

Stii despre ce vorbesc, nu-i asa? Este acea stare dupa care tanjim cu totii si care, atunci cand o simtim, ne umple de energie, bucurie si incredere.

O stare pe care toti oamenii o merita si care ar fi minunat sa existe in fiecare casa.

Poate sunt o visatoare, insa imi doresc tare mult sa ajung sa traiesc vremuri in care oamenii sunt intr-o perfecta armonie cu ei insisi si cu tot ce-i inconjoara. Raiul pe care si-l poate imagina mintea noastra este “un fals nereusit” fata de ceea ce am putea trai cu adevarat intr-o astfel de lume.

Am convingerea ca aceste vremuri sunt mai aproape decat ne putem imagina.

Sunt fix la distanta de cateva clipe.

Cateva clipe in care noi, adultii, constientizam puterea reala pe care o avem.

Cateva clipe in care ne convingem ca toate limitarile pe care le-am avut sunt create doar de noi insine si ne putem debarasa oricand de ele.

Cateva clipe in care privim cu iubire neconditionata catre copiii nostri si invatam de la ei cum merita sa ne traim viata.

Cateva clipe in care ne invingem fricile si ne crestem copiii liberi, fara sa ii limitam si fara sa proiectam pe ei grijile noastre  si toate visurile noastre neimplinite.

Aseara am avut bucuria de a sta de vorba cu o fetita de zece ani.

Inteligenta si profunzimea de care a dat dovada acest copil mi-a dat si mai multa incredere si speranta ca vremurile la care visez sunt foarte aproape.

“Care mai e viata ta, draga mea?” am intrebat-o, intr-o doara.

“Am luat un foarte bine la…”

“Nu te-am intrebat ce note ai luat. Te-am intrebat care mai e viata ta.”

“…. Habar nu am….”

“Ei… Si daca ai avea habar, ce mi-ai raspunde?”

Asa a inceput conversatia noastra. Copilul ma privea uimit si curios. Era ceva nou pentru el.

A inceput sa-mi povesteasca tot felul de lucruri.

Despre cat de bine se descurca la teste, despre colegii de scoala si despre faptul ca notele ei sunt dintre cele mai bune.

Mama ei era langa noi. Este o buna pietena a mea, care imi este foarte draga si care stiu ca isi creste copilul cu foarte multa iubire. Atat ea cat si tatal fetitei sunt foarte preocupati sa faca totul cat mai bine si sa isi sustina copilul cu adevarat.

I-am spus fetitei parerea mea despre competitie. Si despre faptul ca daca vrea sa fie fericita, cel mai bun lucru pe care il poate face este sa se compare doar cu ea insasi si sa vrea in fiecare zi sa fie mai buna decat a fost.

Am simtit insa ca parintii ei nu sunt intru totul de acord cu mine. De aceea am completat : “ Asta e parerea mea. Insa ar fi bine sa ii intrebi pe mami si tati. Ei iti pot spune mai bine.”

Aceasta afirmatie a provocat cateva replici ironice. Multa iubire incerca sa fie impartasita. Din ambele “tabere”. Mi-a fost foarte drag sa ii privesc si sa ii ascult.

La un moment dat, copilul prinde curaj si spune:

“Pai daca parintii se poarta mult mai bine cu alti copii decat cu copilul lor!”

Atat de multa claritate si simplitate intr-o singura replica. Atat de multa profunzime si intelepciune.

Are foarte mare dreptate copilul.

Exact asta facem, fratilor! Marea majoritate dintre noi.

Cu copiii altora suntem mult mai intelegatori. Acceptam mai multe greseli. Ii privim cu mai mult interes. Suntem mai atenti sa nu ii ranim.

De ce? Din motive de “etica sociala”.

Insa, de copiii nostri “ne pasa mai mult”. Vrem neaparat sa reuseasca in viata. Si atunci… suntem mai duri cu ei. Nu le acceptam greselile. Le tinem predici nesfarsite despre ce e bine si ce e rau. Despre ce au de facut pentru a fi “cei mai buni”.

Nu observam ca astfel ii condamnam sa repete viata pe care noi am trait-o. Poate ca a fost o viata buna, nu zic nu. Dar de unde stim ca ei nu pot mult mai mult de atat?

In gluma am cautat o solutie la aceasta problema.

“Sa facem schimb de copii” a venit replica zambitoare a tatalui, care ni se alaturase.

“Nu. Ca noii copii ar deveni copiii vostri si ar fi tot una.” a raspuns copilul.

Ce e de facut atunci?

Era destul de tarziu. Asa ca am incheiat discutia, dupa ce i-am propus fetitei sa faca un mic joc, a doua zi la scoala. Sunt foarte curioasa ce imi va povesti azi dupa ore. Iti voi dezvalui si tie jocul, in urmatorul articol, pentru ca poate fi foarte util, atat copilului tau, cat si relatiei dintre voi.

Revin acum la “problema” de ieri.

Exista o solutie. Sunt sigura ca ai auzit-o si tu in ultimul timp, de mai multe ori chiar.

Pentru ca este destul de des folosita.

“COPIII NOSTRI NU SUNT AI NOSTRI. EI SUNT AI LOR.”

Daca noi, parintii, am reusi sa ne crestem copiii cu aceasta convingere, lucrurile ar fi mult mai simple. Si noi mult mai fericiti.

Pentru ca am reusi sa fim mult mai detasati. Si am da jos povara vinovatiei si a grijilor inutile. Si am putea sa ne privim copiii cu curiozitate si cu dorinta autentica de a-i descoperi in fiecare clipa.

Si am putea sa le acceptam greselile si sa intelegem ca drumul lor poate fi foarte diferit de al nostru.

Si am putea sa cream in casele noastre acea stare de care vorbeam la inceputul articolului.

O stare de liniste, impacare, caldura, siguranta si iubire neconditionata.

Cum se dezvolta un copil intr-o astfel de casa?

Infloreste! In adevaratul sens al cuvantului.

Prinde aripi si zboara acolo unde ii este dat sa zboare. Pe culmi la care noi poate nici nu visam.

Stiu ca acest lucru este posibil. Vad ca se intampla deja in multe familii.

De aceea iti spun si tie acum :

Copilul tau nu e al tau.”

Testeaza ce simti cand auzi aceasta afirmatie si scrie-mi emotiile tale intr-un comentariu. Este important sa vezi ce anume te impiedica sa creezi armonia de care aveti nevoie, atat tu cat si intreaga ta familie.

Cu drag,

Oana

Comments