heart_and_clockIn ultima perioada s-au intamplat foarte multe in viata mea.

Parca s-au ingramadit toate lucrurile, atat bune cat si rele, la finalul acestui an si m-au pus in situatia de a lua decizii si de a actiona chiar si acolo unde nu voiam sa ma uit si credeam ca pot lasa sa mai treaca o vreme.

Ai simtit si tu in jurul tau un astfel de freamat?

In jurul meu foarte multi oameni vor clarificari si lamuriri, vor sa inchida unele proiecte si isi fac planuri pentru altele noi. E febra care ne apuca la final de an. O simti si tu?

Este foarte interesant cum la finalul fiecarui an, foarte multi dintre noi simt nevoia sa evalueze anul care a trecut.

Stii ce evaluam de fapt? Nu anul, care e un an ca oricare altul, ci pe noi insine.

Daca in urma analizei suntem multumiti de noi si de ceea ce am realizat, zambim, ne creste increderea in noi insine si facem planuri si mai indraznete pentru noul an. Insa, ce facem daca lucrurile nu s-au intamplat pe masura asteptarilor noastre? Ei bine, atunci e cu totul alta poveste. Cautam motive, explicatii, dam vina pe noi insine sau pe altii, vrem sa punem punct si sa luam decizii urgente, pentru a “opri flagelul” la acest final de an.

In tot acest freamat pe care il observ, nu ma pot abtine sa nu ma opresc si sa spun:

Fratilor, arde undeva? Nu mai avem zile de trait in viata asta dupa ce trecem in 2015? De unde vine graba?”

La fel ca marea majoritate a prietenilor mei si eu m-am lasat prinsa in aceasta febra. Si s-au intamplat multe lucruri bune din acest motiv.

Uite, de exemplu, am reusit in sfarsit sa termin filmarile la “Manualul pentru parinti”.

Numai despre aceste filmari as putea scrie o carte. “Cum ne autosabotam atunci cand avem un vis ” s-ar numi ea si as avea o multime de lucruri de spus, pentru ca am trecut prin tot felul de provocari.

Desi aveam langa mine pe unul dintre cei mai priceputi si empatici oameni de imagine din Romania, Valentin Dilta, care ma sustinea si facea tot ce putea pentru ca filmul sa fie perfect, fricile mele nu imi dadeau voie sa fiu eu insami si sa transmit nealterat mesajul inimii mele.

Imagineaza-ti ca lucrurile au mers atat de departe incat intr-o zi, cand aveam programata o filmare, am facut o alergie pe piele, m-a durut inima si nu am putut respira normal cateva ore. Am trait un veritabil atac de panica, in conditiile in care nu aveam decat motive de bucurie. Un vis al meu prindea viata! Mesajul meu avea sa fie auzit si vazut de mii de parinti!

Am iesit maxim din zona de confort. Nu as fi crezut ca imi poate fi atat de greu sa vorbesc in fata unei camere. De o mie de ori mai greu decat in fata a 200 de oameni. Ii sunt foarte recunoscatoare lui Valentin pentru rabdarea, perseverenta, caldura si increderea cu care m-a sustinut. Daca el ar fi renuntat, mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa fac o noua incercare.

Acum filmul este la editat si il astept cu mare nerabdare. E un foarte frumos cadou pe care sunt fericita ca am reusit sa mi-l fac, pentru ca m-a provocat in o mie de feluri si mi-a demonstrat cat de puternica sunt atunci cand cred in ceva mult mai important decat mine.

Stiu bine ca as fi continuat sa aman filmarile daca nu era presiunea sfarsitului de an si teama ca la “marea evaluare”, nu voi fi multumita de mine. De aceea sunt recunoscatoare acestei febre pe care o simt la mine si la cei din jurul meu.

Cu toate astea insa, nu ma pot abtine. Vreau sa inteleg ce se intampla cu noi si ce putem face pentru a ne trai viata cu mai multa bucurie.

Graba nu este o solutie! Niciodata!

Deciziile luate sub presiunea fricii si a grijii ca nu mai avem suficiente zile de trait pentru a face tot ce ne dorim, se dovedesc de cele mai multe ori decizii care ne duc pe un drum gresit si ne indeparteaza de scopul inimii noastre.

Aceasta graba este data de mintea noastra, care cauta in permanenta solutii la toate problemele noastre si, in cazul cand nu gaseste, ne creeaza impresia de urgenta. Daca nu luam o decizie, murim! Pentru ca mintea simte un foarte mare pericol atunci cand nu gaseste solutii.

Dar totul e o iluzie, stii asta. In realitate suntem vii si a doua zi dupa ce a trecut panica.

“Cat de puternic este acest program al timpului!” mi-am spus intr-o dimineata cand, obosita fiind, nu imi dadeam voie sa ma odihnesc o jumatate de ora in plus.

In mintea mea veneau toate afirmatiile pe care le auzisem de mii de ori din copilarie si pana atunci.

“Nu pierde timpul.”

“Nu lenevi, ca-ti trece viata.”

“Time is money.”

“Oamenii lenesi sunt niste ratati.”

“Amanarea este dusmanul succesului.”

O multime de astfel de afirmatii, care mai de care mai frumoase, rasunau in capul meu.

Dar eram obosita! Corpul si mintea mea voiau o pauza!!!

Mi-am amintit apoi de o tanara pe care o intalnisem la Business Days si care, plangand mi-a spus:

“Mi-am dat demisia si acum sunt foarte deprimata. Pentru ca nu am nimic de facut si nu stiu ce vreau sa fac si ma simt vinovata pentru ca ma trezesc tarziu.”

Lacrimile acelei fete m-au dus inapoi in timp, la perioada ce a urmat divortului meu, cand, dupa ce fusesem o foarte, foarte ocupata “business woman”, nu aveam nimic de facut si nu ma puteam impaca deloc cu asta.

Nu imi dadeam voie sa imi jelesc tatal, nu imi dadeam voie sa aflu ce vrea inima mea sa fac in continuare cu viata mea si panica era emotia pe care o simteam in fiecare clipa.

Si m-am intrebat din nou:

“Ce putem face pentru a depasi acest program al timpului, care pare sa fie adanc inradacinat in toate celulele fiintei noastre, si care ne aduce atat de multa nefericire?”

Atunci cand suntem foarte preocupati de ceva anume, Universul ne raspunde in foarte multe feluri. Tot ce avem noi de facut este sa fim atenti si sa primim mesajul cu inima si nu cu mintea noastra.

Si pentru ca voiam atat de tare sa primesc un raspuns, el a venit ieri, intr-o carte.

Baietelul meu, Andrei, are de citit o carte in vacanta: “Momo” de Michael Ende.

O citisem acum 15 ani, insa nu imi aminteam prea multe despre ea si, pentru ca voiam sa pot povesti cu el dupa ce o citeste, am recitit-o zilele trecute.

Mare mi-a fost uimirea sa descopar ca in carte era “tratat”, intr-o maniera foarte creativa si sensibila, exact subiectul TIMPULUI. Si al oamenilor cenusii, grabiti, care nu mai au timp pentru a-si trai viata cu bucurie. Care renunta la singurele clipe care le aduc fericire, pentru a obtine iluzia succesului sau a eficientei si prosperitatii.

„Caci la fel cum aveti ochi pentru a vedea lumina si urechi pentru a auzi sunetele, tot astfel aveti si o inima pentru a simti TIMPUL cu ea. Intregul timp care nu e simtit cu inima e la fel de pierdut ca si culorile curcubeului pentru un orb sau cantecul unei pasarele pentru un surd. Din pacate, exista insa inimi oarbe si surde care, desi bat, nu simt nimic.” spune la un moment dat maestrul Hora.

O singura secunda poate valora cat o viata intreaga! Si tu stii prea bine ce vreau sa spun.

Asadar, de ce atata graba?

Ma gandesc la clipele pe care le-am trait cu toata fiinta mea, in aceasta viata. Nu au fost nici pe departe cele planificate, evaluate si stabilite. Au avut si acelea rolul lor, pentru indeplinirea visurilor mele, insa, cele pe care le pot retrai cu intensitate maxima atunci cand inchid ochii, sunt doar clipele cand am iubit foarte mult sau m-am simtit conectata cu “ceva” ce nu putea fi cuprins in cuvinte.

Poate era vorba despre un peisaj care imi taia rasuflarea, sau de un salt in gol, sau de o furtuna pe mare, sau de privirea copilului meu. Primul sarut, prima partie de schi, primul client in magazinul meu, primul atelier pentru parinti… sunt o multime!

Clipe de maxima PREZENTA! Clipe in care sufletul meu s-a bucurat foarte tare si care au dat sens vietii mele.

Toate aceste clipe au fost create impreuna cu OAMENI DRAGI, sau cu ceva mult mai mare decat oamenii. Ii poti spune NATURA, DUMNEZEU sau VIATA. Oricare dintre aceste trei “definitii” este foarte buna!

Multe dintre aceste clipe au durat foarte putin. Si totusi, cat de multa bucurie au avut in ele!

Si atunci, de unde frica asta ca nu vom trai destul? Sau ca risipim timp pretios al vietii noastre… traind pur si simplu?

Infinitatea poate fi cuprinsa intr-o singura clipa.

O clipa in care te conectezi cu adevarat cu cineva drag tie. O clipa in care iti privesti copilul in ochi sau il tii in brate. O clipa in care adormi obosit tinand pe cineva de mana. O clipa cand rasufli usurat ca ai trecut peste un pericol de moarte.

O clipa! O singura clipa!

Numai ca o astfel de clipa nu se poate trai in graba. Si tu stii foarte bine ce vreau sa spun.

Poate ca tot ce avem nevoie pentru a depasi programul timpului este sa ne amintim ca el nu se masoara, asa cum am crezut pana acum, in secunde si ani.

“TIMPUL SE MASOARA IN BATAI DE INIMA”

In clipe traite in inimile noastre. Asta e singura masuratoare care conteaza.

De aceea te invit sa iti iei o mica pauza zilele care vin si sa faci o altfel de evaluare a anului care a trecut.

Evalueaza-ti reusitele, proiectele terminate sau nu, succesul sau esecul profesional sau personal.

Si, imediat dupa ce termini acea evaluare, treci la urmatoarea, in care iti amintesti cate clipe ai trait in inima ta.

Cat de multa bucurie, iubire, implinire, pace, liniste sau armonie ai simtit, chiar si numai intr-o singura clipa.

Da-ti voie apoi sa traiesti incepand chiar din acel moment, cat mai multe batai de inima fericite.

Nu e nevoie sa faci nimic special.

Aminteste-ti doar sa te opresti, macar atat cat dureaza o bataie de inima, pentru a spune cuiva drag ca il iubesti, pentru a privi cerul sau pentru a dansa.

Este mai mult decat suficient pentru o clipa de infinitate!

Cu drag,

Oana

PS: Fa-mi te rog o bucurie si impartaseste cu noi cateva dintre clipele traite de tine in inima ta, in anul care tocmai se pregateste sa plece. Te vei incarca cu multa energie povestind si ne vei inspira si pe noi, toti ceilalti, sa traim mai mult in inima! Multumesc!!!

Comments