Eliberare emotionalaTi s-a intamplat vreodata sa iti fie foarte greu sa ii spui cuiva drag despre o greseala de-a ta sau despre o situatie neplacuta prin care ai trecut?

Acum cateva zile, stand de vorba cu un prieten, am inteles pentru prima oara de ce imi era atat de greu sa-i spun mamei adevarul, atunci cand faceam o boacana, in copilarie.

Si, in egala masura, am inteles de ce o perioada foarte lunga din viata mea am preferat sa nu povestesc nimanui situatiile neplacute prin care treceam, chiar daca imi doream enorm sa ma simt inteleasa si iubita.

Este ceva cat se poate de simplu, la care m-am gandit de multe ori, insa, abia acum pot spune ca m-am lamurit cu adevarat.

Imi amintesc copilaria mea.

Mama a fost profesoara de biologie. Si-a iubit foarte mult meseria si a facut o multime de lucruri minunate impreuna cu copiii care i-au fost elevi. Mergea cu ei in excursii si tabere de tot felul, organiza petreceri si concursuri. Era sufletul scolii in care preda si era foarte iubita atat de profesori cat si de catre copii.

Te intrebi cum a fost pentru mine sa fiu copilul ei?

Ei bine, nu prea usor, din pacate!

Acum stiu sigur ca mama ma iubeste foarte mult si imi doreste tot binele din lume, insa, atunci, lucrurile nu erau atat de clare pentru mine.

De ce?

Pentru ca si-a dorit prea mult ca eu sa fiu foarte buna in tot ceea ce fac. Pentru ca eu eram dovada vie a faptului ca tot ce le spunea copiilor sa faca, ducea la rezultate excelente.

Si acum o aud uneori : “Sa nu cumva sa ma faci de ras!”

Rezultatele mele scolare erau foarte importante pentru ea si astfel au devenit foarte importante si pentru mine.

Cu toata dragostea si cu cele mai bune intentii, mama mea a transferat asupra mea o presiune foarte mare, de care si-a dat seama abia acum cativa ani, intr-un moment de criza din viata mea.

“De ce ai lasat-o?”, ai putea spune, pe bune dreptate.

Ei bine, nu stiu de ce am facut asta. Poate dintr-o dorinta prea mare de a ma simti iubita. Tot ceea ce stiu este ca am incercat sa scap, cand eram mica, facand tot felul de nazbatii, insa, cu timpul m-am obisnuit si dorinta de a fi cea mai buna a devenit a doua mea fiinta.

Simt foarte multa compasiune pentru copilul care am fost. Daca as fi stiut tot ce stiu acum, lucrurile ar fi fost mult mai simple, nu-i asa?

Mergand pe firul amintirilor, imi vine in minte o imagine cu mine si cu mama, intr-o tabara de vara, pe vremea cand aveam 9 ani.

Era o tabara la munte. Imi aduc cu foarte mare exactitate cum arata, insa nu mai stiu cum se chema.

Inca din prima zi am spart un geam, in timp ce intram in cladirea unde urma sa fim cazati. Am vrut sa dau din drum o piatra, am aruncat-o in spate si… am nimerit un geam.

Parca o vad si acum pe mama cum se intoarce catre grupul de copii si, suparata nevoie mare intreaba : “Cine a spart geamul?”

“Eu…”

In acea clipa as fi preferat sa intru in pamant decat sa recunosc. Nu am avut incotro insa… erau prea multi spectatori.

Bineinteles ca am primit mustruluiala de rigoare, urmata de o binemeritata pedeapsa. Doar sparsesem un ditamai geamul…. Ce conta faptul ca nu am vrut ? Ce-i facut, e bun facut.

Pana la sfarsitul zilei am mai facut inca doua boacane mai mici, pe care cu chiu cu vai le-am recunoscut, insa, cea mai tare intamplare a fost la sfarsitul zilei.

Aveam o singura baie mare, comuna pentru toate fetele din tabara. Nu curgea apa calda, asa ca mama incalzise o ditamai caldare cu apa, pentru ca noi sa ne putem spala.

Atunci cand mi-a venit randul, m-am dus sa ma spal, insa, la final, am agatat caldarea cu o haina si am varsat mai bine de jumatate din apa, pe jos.

Avusesem o zi tare grea. Nu stiu ce se intamplase cu mine, insa numai prostii facusem toata ziua. Mama imi spusese ca data viitoare ma va lasa acasa, iar eu ma simteam ingrozitor.

Crezi ca am avut taria sa ii spun mamei ce am facut?

NU. Era mult prea mult!

Pe langa parerea de rau si ciuda pe care o simteam pentru mine, ca fusesem atat de neatenta, mai trebuia sa suport si vinovatia si rusinea.

Vinovatie simteam fata de mama. Nu voiam sa o supar sub nici o forma. Stiam cat de important era pentru ea ca eu sa fiu un exemplu pentru ceilalti copii. Iar eu eram atat de neatenta! Trecuse doar o zi si eu adusesem o multime de pagube!

Rusine simteam fata de ceilalti copii. Nu puteam accepta sa rada din nou de mine. Aveau o bucurie usor sadica parca, atunci cand vedeau ca fiica doamnei diriginte face atatea prostii.

Nu, nu puteam spune nimic! Era mult prea mult.

Asa ca am venit in camera, fara sa spun nimic si fetele au continuat sa mearga la baie.

Stateam in patul meu, cu inima cat un purice. Oare voi scapa? Poate s-a uscat apa si nu a oservat nimeni. Poate ca apa va ajunge pentru toata lumea si va trece totul cu bine…

Ti-ai gasit!

La un moment dat, ca prin vis, aud vocea mamei: “Cine a varsat apa din baie?”

Am crezut ca voi muri, exact in acea clipa!

Nici macar nu imi mai amintesc ce a urmat. Emotiile au fost probabil mult prea puternice si acea amintire a ramas blocata undeva in subconstientul meu.

Ceea ce vreau sa iti aduc in atentie acum,  sunt emotiile pe care le simte copilul tau atunci cand vrea sa iti spuna o boacana pe care a facut-o, sau atunci cand vrea sa iti povesteasca o intamplare care i-a provocat suferinta.

Atunci cand povestim o intamplare, noi retraim acea intamplare, in totalitate. Creierul nostru nu stie sa faca diferenta intre trecut, prezent si viitor. De aceea unele dintre emotiile noastre sunt la fel de puternice, chiar si dupa 20, 30, 40 de ani.

Daca ne este frica de ceea ce vor spune ceilalti atunci cand le povestim, daca ne simtim vinovati sau ne este rusine pentru ceea ce am facut, toate aceste emotii se vor aduna cu emotiile evenimentului propriu-zis.

Tensiunea emotionala la care suntem nevoiti sa facem fata, este foarte puternica.

Creierul sesizeaza aceasta tensiune emotionala ca pe un pericol iminent, intra pe “pilot automat” si porneste programul “lupta sau fugi”.

Astfel vom lua decizia de a ascunde ceea ce aveam de zis, sau de a spune sub forma de atac, invinovatindu-i pe ceilalti pentru ceea ce am facut noi.

Asa functionam. Este un dat. Cel putin pana in momentul cand devenim constienti de acest proces si nu ne mai lasam controlati de el.

Stiind toate astea, ce poti face tu pentru a-ti ajuta copilul in astfel de situatii?

  • In primul rand evita maxim posibil sa il faci sa se simta vinovat sau rusinat de ceea ce a facut. Din greseli invatam cu totii. Permite-i copilului tau sa invete fara sa trebuiasca sa faca fata unei tensiuni emotionale prea mari.
  • Inventeaza metode prin care sa il ajuti pe copilul tau sa iti povesteasca o intamplare care l-a marcat, fara sa simta emotii in plus fata de emotiile evenimentului in sine. O astfel de metoda am aflat de la doi parinti minunati care au venit la ultimul workshop pentru parinti, pe care l-am organizat de curand in casuta unde amenajez clubul pentru copii. Ei se joaca cu fiul lor de 8 ani, un joc foarte interesant: Au cumparat cateva jucarii care pot fi manuite cu degetele de la mana (o veverita, o pisica, un elefant si un leu) si, in fiecare seara, se joaca astfel: Copilul alege personajele si propune tema scenetei, dupa care, timp de 15 minute – jumatate de ora, joaca impreuna acea sceneta.

Mare le-a fost bucuria si uimirea sa vada ca fiul lor alege intamplari care i-au provocat emotii puternice in timpul zilei si isi alege roluri diferite, in functie de emotiile traite.

Se joaca, rad, fac glume. Personajele sunt haioase si patesc tot felul de lucruri caraghioase. Insa, aproape de fiecare data, copilul ajunge la un subiect care l-a marcat si il pune in scena prin intermediul personajului ales.

In felul acesta copilul elibereaza emotiile evenimentului, fara sa se teama de judecata parintilor si acest lucru este minunat!

Mai mult decat atat, atunci cand parintii au aflat ca baiatul a facut o boacana la scoala, s-au folosit de aceste personaje pentru a-l invata pe copil ceea ce e corect, fara sa-l dojeneasca, sau sa-l pedepseasca.

Este o metoda perfecta de eliberare emotionala si de conectare autentica cu copilul tau! Ti-o recomand din tot sufletul!

  • Impartaseste cu noi din experienta ta. Fiecare exemplu este foarte important pentru noi si pentru copiii nostri, de aceea, daca ai gasit o metoda prin care copilul tau sa iti spuna mai usor ceea ce il doare, te rog, scrie un comentariu la acest articol.
  • Vino la workshop-urile noastre pentru parinti, unde vei afla o multime de lucruri care te vor ajuta sa scapi de certuri inutile atat cu copilul tau cat si cu alti oameni dragi din viata ta.

Viata ta si a copilului tau se pot schimba foarte mult in bine, daca tu faci aceste lucruri simple.

Ce spui? Esti dispus sa te schimbi?

Daca da, scrie-mi un mesaj pe adresa oana.popa71@gmail.com

Pe 2 octombrie incepem o noua grupa in cadrul programului „Alege sa fii un parinte minunat”.

Da-mi de veste cat mai curand daca vrei sa ni te alaturi.

Cu drag,

Oana

Comments