old ladyTi s-a intamplat si tie sa nu reusesti sa convingi pe cineva drag sa faca ceva ce tu stii cu toata fiinta ta ca i-ar face bine?

Inclin sa cred ca da, pentru ca asa suntem noi oamenii construiti. Oricat de mult bine ne-ar dori altii, pana nu ne convingem singuri, nu avem energia sa facem schimbari in viata noastra.

De aceea vreau sa iti povestesc ceva ce mi s-a intamplat zilele acestea, care te va ajuta foarte mult in astfel de situatii.

Voi incepe prin a-ti povesti putin despre mama mea.

Draga mea mama are acum 72 de ani si a fost profesoara de biologie. Este o femeie puternica si hotarata, care, toata viata ei a stiut ce vrea si a facut tot ce a fost necesar pentru a realiza ce si-a propus. A fost un dascal adevarat! Foarte pasionata de meseria ei, a facut o multime de activitati cu copiii, a organizat tabere, expeditii si concursuri de tot felul si s-a implicat cu adevarat in educatia multor generatii de copii. Copiii o iubeau foarte tare, o respectau si aveau foarte mare incredere in ea.

Chiar si acum, la 72 de ani, se mai intampla uneori sa fie chemata la scoala, pentru a tine cate o ora, atunci cand unii dintre profesori au cate o problema.

Imi amintesc cum imi povestea acum cateva saptamani, ca a fost sa predea, la o clasa a VIII-a.

Era o clasa de care se plangeau toti profesorii si, atunci cand au chemat-o pe mama, erau putin ingrijorati. Nu stiau daca se va descurca cu “copiii astia care nu pot sa stea in banca, vorbesc intruna la telefon, se cearta si nu asculta deloc ceea ce le spunem noi, profesorii.”

Imi era tare drag sa o privesc cum imi povestea. Ochii ii sclipeau, zambea si parea mai tanara cu 20 de ani.

“Am intrat in clasa si am vazut care era cel mai neastamparat dintre ei. Era foarte activ. Se plimba printre banci, vorbea cu colegii lui, radea si parea sa nu observe ca a inceput ora. Si atunci i-am zis : Uite, daca tot ai tu atat de multa energie, vino sa ma ajuti sa predau lectia. Tu o sa scrii la tabla ce iti spun eu si ce iti vor spune colegii tai, pentru ca vom face impreuna aceasta ora.”

Mi-a spus apoi cat de frumoasa a fost ora si cat de mult s-au implicat toti copiii. La sfarsitul orei, “neastamparatul” a primit si nota 9, pentru ca a spus cateva lucruri foarte interesante.

Dupa ce a terminat ora, s-a intalnit pe hol cu profesoara din clasa alaturata, care a recunoscut ca a venit sa traga cu urechea, sa vada ce face doamna Morun. Se descurca cu “nebunii”, sau nu? Si mare i-a fost mirarea sa auda doar vocea ei, intr-o liniste incredibila pentru acea clasa.

Atunci, mama, i-a spus cu mandrie si incredere : “ Doamna draga, inca nu s-a nascut copilul care sa ma dea pe mine afara din clasa!”

Daca i-ai fi vazut chipul atunci cand mi-a spus asta! Doamne, era parca din alta lume. Nu ai fi putut ghici ca zace atata putere si energie, intr-o “batranica” care abia reuseste sa coboare scarile, din cauza reumatismului.

Ti-am povestit aceasta intamplare, ca sa o cunosti si sa o intelegi mai bine pe mama.

Mai e nevoie sa stii si faptul ca, prin natura meseriei ei, a studiat foarte mult corpul uman si a inteles si a explicat de sute de ori copiilor modul cum functioneaza aceasta “uzina perfecta” care ne tine in viata.

Asta o face sa spuna adesea: “Eu sunt un om rational. Am nevoie sa vad si sa inteleg ca sa cred. Nu pot altfel!”

Si asa si este. Daca ma gandesc numai la nenumaratele ore de laborator, la disectiile pe broaste si la insectele “fugarite” prin padurea Garboavele, ii dau mare dreptate.

Acum ajungem la miezul acestei povesti.

Ei bine, mama, ca orice om in varsta, are o multime de provocari in ceea ce priveste sanatatea, si, daca mai tii cont si de faptul ca in ultimii trei ani a avut si doua socuri emotionale foarte puternice, divortul meu si moartea sotului ei, iti dai seama ca nici cu psihicul nu sta prea bine.

Din clipa cand am descoperit dezvoltarea personala, i-am povestit si i-am aratat in permanenta, cat de multe am putut.

Imi aduc aminte cat de simpatica era. Ma asculta ingaduitoare, imi dadea impresia ca e de acord si ca totul este bine, dupa care imi zicea : “Or fi astea adevarate, mama, dar nu pentru mine. Eu nu am trecut prin toate necazurile prin care au trecut toti oamenii astia. Nu am avut suferinte mari in viata mea. Asa ca nu am cum sa inteleg. Mie imi e greu sa cred pana nu vad. Ce sa fac? Nu ma mai pot schimba. Am 70 de ani.”

I-am adus in toti acesti ani o multime de carti despre gandirea pozitiva, puterea prezentului, vindecare emotionala si spiritualitate.

A fost foarte binevoitoare. Nu le-a refuzat. Le-a citit aproape pe toate. Insa, atunci cand vorbeam despre ele, imi dadeam seama ca, de cele mai multe ori, mesajul cartilor nu reusise sa ajunga la ea.

Ba chiar au fost cateva carti care au enervat-o rau de tot. Imi aduc aminte ce tare s-a suparat cand i-am dat sa citeasca “Carte despre copii” a lui Osho.

Era plina de patos: “Cum poate sa spuna sa lasi copilul asa, pur si simplu in voia sortii, ca stie el mai bine decat tine si ca are Universul grija de el? Ce-i prostia asta? Lasa-ma cu cartea asta, nu mai citesc nimic din ea!” Se pare ca acea carte a intrat in conflict cu convingerile cele mai puternice ale mamei mele si, bineinteles, mama a castigat!

Cred ca nu e nevoie sa iti spun cate am facut si cat de multe i-am spus mamei despre tot ceea ce fac eu.

O auzeam spunandu-mi ca : “se chinuie”, “isi omoara timpul”, “o omoara durerea”, „se straduieste” si atunci incepeam sa-i tin “prelegeri nesfarsite” despre puterea si energia cuvintelor si despre modul in care singuri ne programam mintea si realitatea.

Ma asculta si apoi ma contrazicea : “Cum sa spun eu ca sunt perfect sanatoasa, cand nu sunt?”, “Cum sa spun ca totul este bine in viata mea, cand tu esti singura in Bucuresti si eu sunt aici, singura si bolnava?”, “Sunt realista. Nu ma pot minti singura!”.

Atunci veneam cu dovezi, ii aratam noile descoperiri stiintifice despre programarea ADN-ului si despre modul cum ADN-ul uman influenteaza materia, despre legatura nevazuta care exista intre oameni si despre energia tuturor gandurilor, emotiilor si fiintelor din Univers.

Raspunsul ei era invariabil acelasi : “Nu pot sa cred pana nu vad. Asta e! Nu am ce face.”

Toate astea au culminat zilele trecute, cand mama a avut de facut o operatie importanta. Pentru ca exista un risc prea mare de cancer, la recomandarile medicilor, a hotarat sa vina in Bucuresti si sa faca aceasta operatie, de care ii era ingrozitor de frica. Fusese cu doua saptamani inainte sa faca niste analize, asa ca, acum, a trebuit sa isi invinga frica si sa se interneze in spital, stiind ca urmeaza “sa treaca peste un hop cam mare.”

Am trecut prin cateva zile foarte grele.

Oricat de tare ma dadeam eu, vazand cat de multe cazuri grave sunt, uitandu-ma la toate femeile care sufereau in acele paturi de spital, mi-a fost destul de greu sa raman detasata si increzatoare. Imi spuneam ca totul este bine, eram pozitiva si zambitoare, insa, undeva in mine era un copil speriat, care refuza sa creada ca este posibil sa isi piarda mama.

Mergeam la ea in zilele dinaintea operatiei, ma incarcam cu cat mai multa energie pozitiva inainte de a ajunge in spital si apoi stateam cu ea cateva ore.

O ascultam. Mi-a povestit in acele zile o multime de lucruri. Voia neaparat sa-mi spuna cat mai multe. Despre ea, despre tata, despre mine si fratele meu cand eram copii.

Simteam frica si neputinta din ochii ei si imi doream din tot sufletul meu sa o ajut sa le depaseasca, insa, stiam ca doar de ea depinde asta.

Ii aminteam ca e foarte important sa se gandeasca ca a trecut cu bine peste operatie, insa parea ca nu ma aude. Vorbele mele erau de prisos. Ceea ce traia ea atunci era mult mai important decat orice carte sau orice “povata spirituala”.

Isi facea griji din orice. Tot ce auzea ca s-a intamplat rau cu o alta pacienta, se gandea ca va pati si ea. Ba mai mult, gasea o multime de motive pentru care ei ii va fi mult mai greu, tinand cont de starea ei fizica si de varsta pe care o are.

Intr-o astfel de clipa, in care totul parea foarte grav si in care ma consumam enorm cautand o solutie pentru a-i face mamei viata mai usoara, s-a intamplat ceva in mine, foarte interesant.

Am renuntat. O renuntare plina de liniste, detasare si incredere. O renuntare pe care nu o mai traisem pana atunci, in relatia cu mama. A fost de parca in sfarsit acceptam faptul ca ea are calea ei si aveam o convingere de nestramutat ca totul va fi bine, indiferent ce s-ar intampla.

Am inteles ca nu am cum sa o sustin, pentru simplul motiv ca eu nu trecusem prin ce trece ea.

“Pentru tine e simplu sa spui ca esti perfect sanatoasa, pentru ca esti perfect sanatoasa.”, imi spunea mama si avea mare dreptate.

Puteam face doar ceea ce tinea de mine. Nimic mai mult.

In acea stare, gandindu-ma la tot ceea ce tine de mine, mi-am amintit de puterea intentiei.

Stii despre intentie, nu?

O intentie este ceva ce iti doresti din tot sufletul tau sa se intample, chiar daca nu stii cum.

Ea are trei caracteristici :

  • Este pozitiva – adica este despre ceva pozitiv care urmeaza sa se intample nu despre ceva negativ sau despre ceva ce nu vrei sa se intample.
  • Radianta – simti cu toata fiinta ta ca vrei ca acel lucru sa se intample.
  • Simpla – o propozitie sau o fraza, cat mai simpla, fara conditionari si fara increngaturi logice

Am spus atunci : “ Mama este bine si primeste acum toata sustinerea de care are nevoie, pentru binele ei suprem.”

A fost foarte interesant, pentru ca, la modul cel mai sincer, cuvintele au iesit din mine, fara sa le gandesc. Pur si simplu au prins viata, venite parca de nicaieri.

Ce crezi ca s-a intamplat in mai putin de jumatate de ora?

In salonul in care era internata mama, a venit o noua pacienta. Era o doamna cam de aceeasi varsta cu mama, poate doar putin mai tanara, luminoasa, zambitoare si plina de energie.

S-a asezat pe patul de langa mama si a inceput sa ne povesteasca ca a venit pentru o interventie simpla. Avea de scos niste fire ramase dupa o operatie veche.

Acum 5 ani avusese cancer, in ultima faza si se operase in acelasi spital. Nimeni nu ii dadea nici o sansa ca va trai. In acelasi salon cu ea fusesera alte doua doamne, cu acelasi diagnostic, care murisera la 3 luni si la 1 an dupa operatie.

Ma uitam la ea ca la un inger. Era intruchiparea a tot ceea ce avea mama nevoie in acele clipe.

Fara sa o intrebam noi a inceput sa ne spuna tot ce a facut in acesti ani, cum si-a schimbat intreaga viata, cum a schimbat modul in care gandeste, ceea ce mananca si ceea ce face.

Da, in astfel de cazuri, cand medicii iti dau 1% sanse de supravietuire, este nevoie sa iti schimbi viata in proportie de 99%.

Ai nevoie de vointa, incredere si iubire de viata. Si totul este posibil!

A scos o carte a lui Louise Hay si a inceput sa ii povesteasca mamei un exercitiu pe care il face ea zilnic, in Norvegia, unde s-a mutat de curand, ca sa fie alaturi de copiii si nepotii ei.

Mi-am dat seama atunci ca pot pleca linistita. Totul era minunat. Operatia urma sa aiba loc a doua zi si aceasta doamna venise exact la momentul potrivit pentru a o sustine pe mama sa se pregateasca pentru tot ce urma.

Am vorbit cu mama la telefon, mai tarziu. Vocea ei era cu totul alta, iar a doua zi, inainte de operatie, m-am bucurat sa o vad calma, puternica si increzatoare.

Asteptand pe holul spitalului, in timpul operatiei, m-am intalnit din nou cu acea doamna. Pleca  din spital. Facuse ce avea de facut si acum se gandea la drumul inapoi in Norvegia. Mi-a povestit putin despre seara dinainte si mi-a spus zambind: “ Mama e bine acum!”

Da, era bine! Stiam si simteam asta cu tot sufletul meu si recunostinta mea era infinita!

Mesajul meu pentru tine este unul foarte important si stiu ca este posibil sa il privesti cu scepticism, de aceea, te rog sa nu ma crezi pe cuvant.

Te rog doar sa il testezi in viata ta, mai ales in situatiile cele mai dificile, cu oamenii dragi, in care pana acum ai facut tot posibilul si nu ai reusit sa provoci schimbarea pe care o doresti.

Este o procedura, daca vrei sa-i spui asa, care te poate sustine in cele mai mari provocari ale vietii tale.

Pasul 1 : Permite-le celor dragi sa aiba calea proprie prin care evolueaza si merg mai departe in viata, sau moarte.

Aceasta cale proprie poate insemna, de multe ori suferinta.

Daca ai suferit in viata ta, stii foarte bine ca suferinta ti-a adus daruri nepretuite, la care nu ai renunta sub nici o forma si ai prefera sa treci din nou prin durere, oricat de mare ar fi ea.

De cele mai multe ori nu le permitem celor dragi sa treaca prin experiente dureroase, crezand ca astfel ii ajutam, insa ii privam astfel de lectii importante de viata si de salturi mari in evolutia lor.

Renunta, asadar, sa le rezolvi tu pe toate.

Pasul 2: Fa tot ceea ce depinde de tine.

Iar aici, pe langa lucrurile fizice vizibile, mai sunt si cateva lucruri subtile, care tin de starea ta si de increderea pe care o ai in cei dragi si in Univers.

Actioneaza atunci cand iti este clar ca e nevoie sa actionezi. Nu amana.

Lucreaza cat poti de mult cu tine. Mediteaza, rosteste afirmatii, roaga-te, fa sport, bea apa, danseaza, deseneaza, scrie, mananca sanatos. Foloseste-te de absolut orice metoda care stii ca te ajuta sa ai o stare cat mai buna, cat mai prezenta, relaxata si increzatoare.

Pasul 3: Dintr-o stare de liniste, incredere si iubire, pune-ti o intentie pozitiva, radianta si simpla.

Pasul4: Considera ca intentia s-a intamplat . Fii increzator si recunoscator.

Aceasta “procedura” va aduce adevarate minuni in viata ta, vei vedea.

Cu drag,

Oana

PS: Mama e foarte bine acum. Tocmai ce am aflat ca au mutat-o de la Terapie Intensiva, intr-un salon obisnuit. Este la doua zile dupa operatie si isi revine mai repede decat se asteptau medicii care au operat-o!

Sunt foarte recunoscatoare doamnei doctor Camelia Constantinescu, de la Maternitatea Bucur. Este un om si un medic extraordinar. Deasemeni, ii multumesc domnului doctor Chiriac, un om foarte pasionat de ceea ce face, plin de compasiune si empatie pentru pacienti si pentru familiile lor.

Am cunoscut oameni minunati in acest spital. Asistente, portari, bolnavi. Foarte multi oameni care mi-au aratat inca o data cat de mare este compasiunea si iubirea pe care o pot oferi oamenii, fara sa astepte nimic in schimb. Multumesc!

PPS: Daca ai trecut si tu printr-o experienta asemanatoare cu cea descrisa de mine in acest articol, te rog, scrie-ne povestea ta. Ai putea influenta in bine viata unui om aflat intr-o mare cumpana. Multumesc!

Comments