In multe carti de dezvoltare personala si spirituala am citit despre iubirea fara atasament.

Prima oara, iti spun sincer, nici macar nu am inteles despre ce este vorba, mai ales pentru o mama.

Cum poate fi asta? Cum adica sa iti iubesti copiii fara atasament? Cum adica sa nu fii tot timpul alaturi de ei? Cum adica sa nu fii atasat de copiii tai?

M-am intrebat de multe ori, pana cand viata m-a pus intr-o situatie foarte grea, aproape insuportabila pentru mine in acel moment si, mai mult nevoita decat de buna voie, am inteles si am invatat, la inceput cu foarte mare durere, ce inseamna asta.

Acum un an si jumatate am divortat. E foarte mult de spus despre tot ce a insemnat asta pentru mine si pentru copiii mei. A fost de parca s-ar fi prabusit intregul nostru Univers. Eu nu mai aveam nici un reper si intreaga mea viata nu mai avea nici un sens. Iar copiii s-au trezit brusc in fata unui lucru extrem de dureros, pe care nu-l doreau, dar pe care nici nu il puteau schimba.

Tatal copiilor mei este un om minunat, un tata exceptional, care isi iubeste copiii foarte mult. A fost cel mai bun prieten al meu, timp de 21 de ani si ne-am iubit foarte mult. Pe drumul vietii, insa, conducand impreuna mai multe firme (cu tot ce inseamna antreprenoriatul din Romania), crescand doi copii si concentrandu-ne foarte mult pe dezvoltarea noastra profesionala si pe partea materiala a vietii, ne-am pierdut unul de celalat. Am fost parteneri, colegi, parinti, prieteni, insa, la un moment dat, aproape fara sa ne dam seama, nu am mai fost iubiti. Asta a fost  destul pentru ca intregul nostru Univers sa se naruie intr-o clipita.

A fost greu si foarte dureros. Vinovatia, frica, disperarea, rusinea, furia si din nou vinovatia m-au bantuit luni intregi. Luni care au fost parca o vesnicie. Luni in care nu stiam cum sa ma vindec si nu stiam nici cum sa ii ajut pe copiii mei sa se vindece. Pentru ca lor le-a fost cu siguranta mult mai greu decat mi-a fost mie, sau decat i-a fost tatalui lor.

De ce iti spun asta acum?

Pentru ca, asa cum vin lectiile in viata noastra, pentru a creste si pentru a constientiza ceea ce este cu adevarat important, in viata mea, aceasta a fost cea mai grea lectie si totusi fara ea nu as mai fi acum omul care sunt. Si sunt foarte recunoscatoare pentru asta!

Sa ne intoarcem acum la iubirea fara atasament.

La un moment dat, in luna noiembrie a anului trecut, am hotarat sa vin in Bucuresti pentru a lucra la un proiect care era foarte important pentru mine. Toate bune si frumoase, insa, pentru copiii mei era de neacceptat sa se mute in Bucuresti. Intreaga lor viata era in Galati! Scoala, prietenii, locurile pe care le stiau, erau foarte importante pentru ei, asa ca, au ales sa ramana in Galati si sa locuiasca cu tatal lor.

Nu stiu daca iti poti imagina ce a insemnat asta pentru mine! Simteam ca mor, pentru a doua oara! Despartirea de ei a fost extrem de dureroasa. Mult timp nici macar nu puteam vorbi despre asta fara sa plang ore in sir.

Cu timpul insa am aflat ca eu si cu copiii mei suntem una, indiferent de locul in care ne aflam fiecare dintre noi. Ca iubirea ce ne leaga depaseste limitele fizice si ca ne putem iubi si putem avea o relatie frumoasa, chiar daca, pentru o perioada, nu suntem impreuna. Ca importanta este calitatea clipelor petrecute impreuna si nu cantitatea.

Am invatat ce este iubirea fara atasament, intr-un mod pe care nu il doresc nimanui.

Ma gandesc ca multi parinti pot fi in acest moment in situatii asemanatoare, sau poate si mai grele. Pot fi plecati la munca in alta tara sau in alt oras, pot fi bolnavi si nevoiti sa isi lase copiii in grija rudelor, pot fi divortati si fara drept de vizitare a copiilor, pot fi nevoiti sa stea departe de copiii lor din tot felul de motive.

Stiu ca acest lucru este ingrozitor de dureros si mai stiu ca la un moment dat poti avea tendinta de a nega aceasta durere si de a o ascunde in cele mai adanci locuri din sufletul tau, doar pentru ca nu o mai poti suporta si pentru ca nu poti trai cu ea.

Insa, negarea acestei dureri si indepartarea de copilul tau, nu te ajuta cu nimic, parinte drag!

Durerea si vinovatia pe care incerci sa le ascunzi vor reveni candva cu o mult mai mare intensitate si, atunci, dupa ce copilul tau va fi crescut, nu vei mai putea intoarce timpul inapoi pentru a face ceea ce ai fi putut face acum.

De aceea iti spun, parinte drag, in spatele acestei mari dureri, eu am gasit iubirea fara atasament, pe care initial nici macar nu o puteam concepe!

Am invatat ca este foarte important sa accept situatia in care ma aflu. Am invatat ca suferinta apare intotdeauna doar cand ego-ul este mai puternic decat sufletul. Am invatat sa ma bucur de fiecare clipa petrecuta impreuna cu copiii mei si sa le trimit in fiecare clipa iubirea mea, chiar daca nu ii am alaturi de mine si nu pot sa influentez in totalitate ceea ce fac, simt sau gandesc.

Am invatat sa am incredere in ei si in faptul ca se pot descurca si fara mine. Am invatat sa le respect nevoile si sa accept faptul ca, pentru ei este mai bine, in acest moment, sa locuiasca cu tatal lor.

Am inteles ca acest lucru nu diminueaza cu nimic iubirea pe care le-o port si iubirea pe care o simt ei pentru mine. Ba, mai mult, mi-am dat seama ca acum, iubirea este cu adevarat doar iubire, nealterata de nici o forma de dependenta sau atasament.

Poate ca tu nu te afli intr-o astfel de situatie si ma bucur pentru tine, pentru ca nu este necesar sa treci prin asa o trauma pentru a intelege ce vreau sa iti spun.

Daca esti langa copiii tai si simti nevoia sa stii in fiecare clipa ce fac si sa le controlezi in totalitate viata, intreaba-te insa, de ce faci asta?

Nu este cumva nevoia ta de a te simti util si important? Iubirea ta pentru ei nu este cumva alterata de aceste nevoi ale tale? Si, daca este asa, cum poti face sa treci peste asta si sa lasi iubirea adevarata sa existe pur si simplu?

Copiii nostri nu sunt de fapt ai nostri. Ei sunt un dar de la Dumnezeu, pe care l-am primit pentru o scurta perioada din viata. Este important sa intelegem asta si sa facem in asa fel incat sa nu cream o relatie de co-dependenta cu copiii nostri.

Ei sunt oameni, la fel ca si noi! Cu nevoile, dorintele, drumul lor, lectiile lor de viata si incercarile lor. Oricum nu putem controla aproape nimic din ceea ce va urma in viata lor. De ce, atunci, suntem atat de atasati si dependenti de ei? Ce nevoie a noastra proiectam asupra copiilor nostri si o mascam atat de bine sub forma iubirii, incat nici noi nu suntem constienti de asta?

Doar intreaba-te, parinte drag, ce te face sa fii atat de atasat de copilul tau?

Si, daca poti, te rog spune-mi ce ti-ai raspuns, intr-un comentariu la acest articol.

Multumesc!

Cu drag, Oana

Comments