decisionTe-ai intrebat vreodata daca respecti cu adevarat nevoile si dorintele copilului tau?

Sunt foarte curioasa care este raspunsul pe care ti-l dai tu, acum, la aceasta intrebare.

Eu multa vreme am crezut ca fac asta, insa, in realitate nu faceam decat sa proiectez asupra copiilor mei nevoile si dorintele mele.

Asa cum functioneaza totul in viata, pana nu am avut puterea sa recunosc asta, am trait in iluzia ca fac tot ce e mai bine pentru copiii mei, fara sa fiu constienta de limitarile pe care le transmiteam, cu cele mai bune intentii, de altfel.

Copiii nostri vin pe lume mici si neajutorati si au mare nevoie de protectia, iubirea si grija noastra.

Iti amintesti emotiile pe care le-ai avut prima oara cand ti-ai vazut copilul?

Atat de multa iubire, compasiune, tandrete, bucurie. Si, in acelasi timp, grija, poate chiar frica si neajutorare.

Un intreg amalgam de emotii si o multitudine de intrebari : “Este sanatos? Este intreg? Se simte bine? Ii e foame? Ii e sete? Ii e cald?… Oare o sa ma descurc? Cum sa ii dau sa manance? Cum sa il schimb? Oare de ce plange? Oare de ce doarme? Oare nu-i e foame? Il doare ceva?”

Intreg Universul adunat intr-o singura fiinta: un bebelus.

Iti suna cunoscute toate astea?

Stiu ca e mult prea putin. Nu pot contine in cuvinte tot ceea ce simte un parinte pentru copilul lui.

E mult mai mult decat orice s-ar putea scrie si spune vreodata.

In clipa in care mi-am vazut copiii am simtit ca intreaga mea viata este a lor si ca nimic nu conteaza mai mult, pentru mine, pe acest pamant.

Tot ce a urmat din acel moment poate fi povestit in mii de pagini. Mii de clipe magice, mii de indoieli, mii de bucurii si tristeti… Intr-un singur cuvant: Viata. Cu tot ce inseamna ea, pentru noi toti.

La un moment dat, pe tot acest drum, mi-am dat seama ca eu si copiii mei, desi suntem legati de o iubire nemarginita, suntem diferiti si avem nevoie, fiecare dintre noi, de independenta si libertate.

Acela a fost momentul cand eu am avut puterea sa ma trezesc din iluzia unei vieti traite prin altii, nu prin mine insami.

Ce se intampla cu noi parintii? Cum reusim sa ne pierdem atat de mult de noi insine incat incepem sa ne traim vietile prin intermediul copiilor nostri?

Zilele trecute am fost la Romanian International University Fair – cel mai mare eveniment educational din Romania si Estul Europei. Anual, la acest eveniment vin peste 100 de institutii educationale, din peste 20 de tari, pentru a interactiona direct cu tinerii romani interesati de studii internationale.

Asociatia ROI a participat la acest eveniment si a organizat mini sedinte de coaching pentru parinti si liceeni.

Am avut si eu cateva sedinte si am fost foarte bucuroasa sa vad ca multi dintre copii stiu deja foarte clar care este drumul lor, care sunt pasiunile lor si ce e mai bine pentru ei.

Eram foarte incantata de ceea ce vedeam in jurul meu. Tineri hotarati, pasionati si increzatori. Cele cateva mici temeri erau foarte usor depasite, in momentul in care isi aminteau scopul lor adevarat si ceea ce ii bucura cel mai mult sa faca.

La un moment dat s-a apropiat de noi un domn in varsta care aduna intr-o geanta pe roti materiale de la toate universitatile.

Am stat putin de vorba cu dansul. Ne-a povestit ca fiica lui este acum studenta in ultimul an la Universitatea din Essex, Marea Britanie si ca el aduna cat mai multe oferte pentru masterat.

Fiica lui doreste sa isi faca masteratul tot in Marea Britanie, insa, deoarece este cam scumpa oferta lor, cauta acum si alte variante pe care sa i le arate fiicei lui, peste zece zile cand va veni acasa, intr-o mica vacanta.

Cand i-am explicat ce facem noi, domnul a exclamat : ”ž Sotia mea are nevoie de o sedinta, neaparat. Ea o tot piseaza pe fiica noastra sa se intoarca in Romania…”

Zis si facut. Doamna era cu spatele la noi, vorbea cu cineva de la Facultatea Romano-Americana. Cand a terminat, s-a intors cu fata catre noi si am facut cunostinta.

Nu pot sa iti descriu durerea pe care am simtit-o in privirea acelei mame. Multa indarjire si, in acelasi timp, neputiinta si foarte multa tristete. O femeie frumoasa, imbatranita mult prea devreme, debusolata si foarte speriata.

Am stat de vorba cam jumatate de ora, in care mama mi-a povestit toate framantarile ei si tot ce si-ar dori ea pentru copilul ei.

La un moment dat, in timp ce imi vorbea despre cat de grea este viata copilului ei in Marea Britanie, am intrebat-o, cu blandete:

“Cine este cel mai important om din viata ta?”

Aproape ca nu intelegea intrebarea. Privirea ei era nedumirita. “Cum, nu stiam deja? Fiica ei. Normal!”

Au urmat cateva minute in care mama si-a justificat afirmatia, fata de mine. In realitate justificarea si-o dadea ei insisi, iar privirea ei era mult mai graitoare decat toate cuvintele. Sufletul ei nu credea nimic din tot ce rostea si acest lucru a devenit, la scurt timp, evident si pentru ea.

“Si totusi! Nu imi pot lasa fiica sa ia singura aceasta decizie! Daca greseste?” Au venit vorbele ei.

“Daca tu ai avea acum 23 de ani si ai fi exact in situatia in care se afla fiica ta, ce ai face?”

In timp ce imi raspundea la aceasta intrebare, vedeam cum i se lumineaza chipul si cum i se indreapta spatele. Incredere, putere, speranta. In doar cateva secunde aveam in fata mea un alt om!

Este incredibil cum putem sa ne facem singuri viata un calvar, doar prin gandurile noastre. Atat de multe temeri, atat de multe griji, pentru lucruri care nu ajung sa se intample niciodata in viata noastra.

Atat de multe griji pentru lucruri pe care nici macar nu le putem influenta si pe care nici macar nu vrem si nu putem sa le hotaram noi. Pentru ca, atunci cand vine vorba despre viata altui om, chiar daca este copilul nostru, nu avem nici un drept sa ne asumam raspunderea in locul lui! Si nici nu vrem asta!

“Si daca greseste, ce i se poate intampla, in cel mai rau caz?”

“Dar daca reuseste, cum crezi ca se va simti?”

Pana la finalul discutiei noastre mama intinerise cu 10 ani. Liniste, incredere, speranta, relaxare.

Si toate acestea in cateva clipe. In cateva clipe in care si-a dat voie sa aiba incredere in copilul ei si sa ii respecte deciziile, indiferent de urmari.

Pana la urma nici o greseala nu este definitiva si ireparabila.

Din greseli invatam, evoluam si mergem mai departe.

Pentru noi, adultii, e valabila aceasta afirmatie, nu? Este ea valabila si pentru copiii nostri?

Daca da, atunci cum de reusim sa ne pacalim si sa credem ca putem sa preluam toata responsabilitatea vietii lor?

Poate pentru ca ramanem ancorati in emotiile pe care le-am simtit prima oara cand i-am vazut. Mici, neajutorati si dependenti in totalitate de noi.

Se prea poate sa ramanem blocati la acele emotii. Insa copiii cresc.

Si e minunat ca se intampla asta!

Au viata lor de trait, cu reusite si cu incercari, la fel ca toti oamenii de pe acest pamant.

Au de luat deciziile lor si, singurul lucru pe care il putem face pentru a le usura drumul este sa avem incredere in ei si sa le respectam alegerile.

Si nu in ultimul rand, viata noastra ar fi mult mai linistita, mai frumoasa si mai implinita, daca ne-am da voie sa facem asta.

Daca ti se intampla vreodata sa fii intr-o dilema asemanatoare cu cea pe care ti-am povestit-o, aminteste-ti sa te intrebi:

  • Cine este cel mai important om din viata mea?
  • Cine este cel mai important om din viata copilului meu?
  • Daca eu as fi in locul copilului meu, la varsta lui, cu ceea ce stie el in acest moment, ce as face?
  • Ce i se poate intampla cel mai rau lucru, daca greseste?
  • Dar daca reuseste, cum se va simti?

Dupa ce iti vei raspunde la aceste intrebari, vei vedea, lucrurile vor fi mult mai clare si mai usoare.

Mult succes!

Cu drag,

Oana

PS: daca ai un exemplu din viata ta si a copilului tau, cand ai avut incredere in copilul tau si i-ai respectat decizia, chiar daca nu erai de acord cu ea, te rog mult scrie un comentariu la acest articol.

Avem nevoie de cat mai multe astfel de exemple pentru a reusi sa ne eliberam de povara “responsabilitatii vietii copiilor nostri”. Aceasta povara nu face bine nimanui, nici noua, nici copiilor. Si, in adancul sufletului, fiecare dintre noi stie asta!

Comments