Imi iubesc cu adevarat copiii neconditionat?

Chiar si cand gresesc?

Chiar si cand nu fac ceea ce vreau eu?

Chiar si cand au un comportament nepotrivit sau pe care nu il inteleg?

Le arat eu cu adevarat  ca ii iubesc neconditionat?

Sau ii cert, ii critic, ii judec si ii fac sa se simta vinovati?

Sunt departe de a fi o mama perfecta.

De multe ori gresesc, insa un lucru stiu cu siguranta: “Da! Imi iubesc copiii neconditionat! Stiu ca indiferent ce ar face vor ramane pentru totdeauna cele mai dragi si importante fiinte din viata mea!”

Numai ca nu le arat asta intotdeauna.

I-am spus odata fiicei mele : “ Nu poti face nimic care sa ma faca sa nu te mai iubesc. Vei fi intotdeauna copilul meu si te voi iubi, la fel de mult, indiferent ce vei alege sa faci in viata ta!”.

Insa momentul in care i-am spus asta a fost foarte nepotrivit.

Era dupa o cearta, in care ma luase valul si fusesem foarte revoltata de ceea ce voia.

Mergeam la o masa mai mare in familie si fiica mea a vrut sa-i cumpar o salata de la restaurant pentru ca nu voia sa manance mancarea pe care stia ca o va gati mama. Eu am considerat ca e mofturoasa si lipsita de respect pentru mama, care se straduise atat de mult sa gateasca pentru noi, m-a luat valul si am inceput cu reprosurile. Pana sa ma dumiresc eu, fiica mea se inchisese in ea si nu mai vorbea deloc cu mine.

Abia atunci am inteles ce am facut!

M-am blocat gandindu-ma la ce va simti mama si la ce vor spune rudele cand vor vedea ca am venit cu mancare la pachet si am pierdut din vedere ceea ce era mai important: ce simtea fiica mea.

De ce isi dorea atat de mult sa manance doar o salata? Ce era atat de important pentru ea incat nu putea face altfel?

In loc sa o intreb pe fiica mea despre ce este vorba, m-am lasat coplesita de sentimentele mele de vinovatie fata de mama mea si de frica ca voi fi judecata de rude.

Am uitat cat de mult o iubesc pe fiica mea si cat de importanta este ea pentru mine.

Si, chiar daca aceasta uitare a durat doar cateva minute, aceste minute au fost suficiente pentru a crea o mare prapastie intre noi. Prapastie pe care am regretat-o enorm imediat dupa ce au trecut emotiile acelei clipe.

Daca as fi stat putin sa inteleg despre ce este vorba, mi-as fi amintit faptul ca in corpul unui adolescent sunt foarte multe transformari pe care nu le intelege in totalitate si pe care nu stie cum sa le accepte.

Mi-as fi amintit faptul ca pentru un adolescent este foarte important modul cum arata si ca are foarte mare nevoie sa se simta bine in corpul lui. Mi-as fi amintit de perioada cand eu insami eram adolescenta si faceam cure de slabire drastice, mancand zile intregi doar mere. Mi-as fi amintit cat de indarjita eram pe atunci si cum ma certam cu mama ori de cate ori incerca sa ma convinga sa mananc.

As fi inteles sentimentele fiicei mele.

Se straduise foarte mult sa slabeasca. In sfarsit era foarte incantata de modul cum arata. Era ingrozita numai la gandul ca s-ar putea ingrasa din nou.

In tot acest context, ce sens mai avea sa ma gandesc la ce vor spune rudele? Nu avea nici o importanta!

Iar mama cu siguranta ar fi inteles situatia, daca ii spuneam despre ce este vorba.

Astfel de intamplari, in care am uitat de iubire, au fost nenumarate in viata mea. Pana in momentul in care am constientizat ca e mult mai important sa am o relatie frumoasa si sanatoasa cu copiii mei, decat sa fac ceea ce crede lumea ca este bine si corect, sau decat sa ma gandesc la ceea ce vor spune altii despre mine ca mama.

Uneori nu este usor. Provocarile apar in fiecare zi, pentru fiecare dintre noi. Ce pot spune eu, din experienta mea, este ca mi-a fost greu doar cand am uitat  ce este cu adevarat important si m-am lasat coplesita de emotii si de judecati si cand nu am actionat din iubire, ci din frica.

Nu spun ca trebuie sa accept orice fac sau spun copiii mei, doar pentru ca ii iubesc.

Rolul meu, ca parinte, este sa stabilesc limitele pana la care accept un comportament, sa-i spun copilului care sunt aceste limite si, atunci cand este cazul, sa ii explic motivele pentru care aceste limite exista.

Insa, sub nici o forma nu pot pune limite pentru ceea ce simte. Pentru ca oricum va simti ceea ce simte, indiferent daca ii dau eu voie sau nu. Tot ce am de facut in aceasta privinta este sa ii arat ca inteleg si respect ceea ce simte.

Daca se va simti inteles, copilul se va simti iubit!

Abia dupa ce inteleg ce simte si ii arat ca il inteleg, pot stabili limitele de comportament.

Si, in cazul in care copilul greseste, ii pot explica de ce nu accept comportamentul, fara sa fac afirmatii de genul : “esti nesimtit, esti rau, esti lenes, esti indolent etc”, afirmatii care ii ataca personalitatea.

Un adolescent se intreaba adesea “Cine sunt eu?”, iar afirmatiile de genul celor de mai sus ii pot marca mult timp existenta. Ele il pot face sa creada ca nu este iubit si ca este nepotrivit in aceasta lume, iar de aici pana la o incredere scazuta in sine mai este doar un pas.

Iti doresti un copil care sa fie egoist, agresiv, timid, nerespectuos, neindemanatic? Nu!

Iti doresti, cu siguranta, un copil care are incredere in el, se simte iubit si isi da seama cat de multe calitati are, pentru ca il iubesti si ii doresti doar binele.

Numai ca, daca faci si tu din cand in cand, lucruri asemanatoare cu ceea ce am facut eu, inseamna doar ca nu reusesti intotdeauna sa ii arati cat de mult il iubesti.

Ce sa faci, concret?

Asigura-l de iubirea ta neconditionata, pentru ca asa este, iti iubesti copilul neconditionat!

Indiferent ce ar face, iubirea ta pentru el nu va pieri si, atunci, de ce sa nu stie si el asta?

Apoi, cand face o greseala sau cand are un comportament nepotrivit, da-i instructiuni sau sfaturi in legatura cu comportamentul, dar nu inainte de a intelege ceea ce a simtit si a provocat acel comportament.

Pentru ca, dupa ce vei intelege asta, vei vorbi despre acel comportament cu mult mai multa iubire si intelegere decat inainte.

Tu ce parere ai? Vei face asta?

Spune-mi te rog parerea ta intr-un comentariu la acest articol.

Multumesc!

Cu drag, Oana

 

Comments