apus de soare

“Am ajuns sa nu mai simt nimic.”

Ti s-a intamplat vreodata sa spui acest lucru?

Imi amintesc cu foarte mare intensitate o dupa-amiaza de acum 6 ani.

Ma intorceam spre casa, dupa o zi foarte grea in care fusesem nevoita sa concediez mai multi colegi dintr-o echipa care era de prea mult timp pe pierdere.

Conduceam, priveam Dunarea la apus de soare si analizam ziua ce tocmai se termina.

 Cu foarte mare uimire, la un moment dat mi-am spus : “ Incredibil! Am ajuns sa nu mai simt nimic, orice se intampla in jurul meu si oricat de grav e. Fac ce am de facut si atat. Ce se intampla cu mine?”

Observam atunci, pentru prima oara, faptul ca nu era normal ceea ce traiam.

Nu reuseam sa empatizez cu nimeni. Desi intreaga zi vazusem oameni tristi si panicati de ideea pierderii locului de munca, nu simteam nimic pentru ei. Nimic. Paream anesteziata. Stiam ca alta varianta nu am si doar faceam ce trebuia sa fac. Fara emotie. Rece si cu o multime de argumente logice pentru deciziile pe care le comunicam.

E foarte interesant cum  functioneaza lucrurile in viata asta.

Imediat dupa ce am avut aceste ganduri, m-am oprit la o trecere pentru pietoni. Un barbat aflat in scaun cu rotile a traversat strada si s-a oprit sa admire apusul de soare, pe faleza superioara a Dunarii.

O multime de ganduri si emotii mi-au strabatut intreaga fiinta si lacrimile au inceput sa-mi curga pe obraji.

“Oare el venea sa priveasca apusul inainte sa ajunga asa?”

Regret, inutilitate, dor de o viata linistita alaturi de cei pe care ii iubeam, frica pentru ziua de maine, sentimentul ca pierd exact ce e mai important din aceasta viata.

Toate astea au venit peste mine in acea clipa, pe care nu o voi uita niciodata.

E foarte interesant faptul ca acum numesc cu mare usurinta emotiile pe care le-am simtit atunci. Si daca inchid ochii le simt cu aceeasi intensitate, de parca totul s-ar intampla exact in aceasta clipa.

Atunci insa, daca m-ai fi intrebat ce am, ti-as fi spus ca m-a impresionat omul care privea apusul.

Nu constientizam cat de grav era ceea ce traiam.

Mi-am sters lacrimile si am continuat drumul spre casa. “ A fost o zi grea.”, mi-am zis si am zambit gandindu-ma la copiii ce ma asteptau acasa.

A fost nevoie sa se intample ceva care sa imi zguduie complet intreaga existenta pentru a intelege ca era vital sa tin cont de semnalul de alarma de atunci.

Dupa un an au inceput problemele in casnicia mea si am trecut prin “cel mai mare cosmar pe care mi l-as fi putut imagina.”

Cu mare drag si compasiune ma uit acum la femeia care eram atunci.

In acea perioada am descoperit dezvoltarea personala.

Imi amintesc o tabara in care, o colega care a devenit mai apoi una dintre cele mai bune prietene ale mele, m-a intrebat in timp ce ii povesteam ceva despre divort: “ Si tu ce simti in legatura cu asta?”

Dumnezeule, as fi sarit la gatul ei in acea clipa!

“Cum adica ce simt? Ce vrei sa spui cu intrebarea asta?”

Tot ce simteam era panica. O panica de nedescris! Pentru ca nu intelegeam ce simt.

“Ce sa simt? O multime de emotii! Nici una buna, poti fi sigura de asta!”

“Si totusi? Ce simti?”

Foarte greu am putut spune ce simt. Pentru ca nu stiam.

Acum imi pare o poveste fantastica. Cum sa nu stiu ce simt?

Ei bine, DA. A fost o perioada in viata mea cand nu intelegeam absolut deloc emotiile pe care le traiam.

Cum de s-a intamplat asta?

Habar nu am.

Poate ca asa am fost de mic copil. Nu imi amintesc nici un moment in copilaria mea in care sa fi fost constienta de ceea ce simteam.

Parintii mei nu mi-au vorbit niciodata despre emotii. Am vorbit despre performanta, despre cum sa fiu cat mai buna, despre matematica, despre lectii si despre tot ce trebuie sa faca un copil pentru a fi “cel mai bun”. M-au iubit foarte mult si mi-au aratat asta prin tot ce au facut pentru mine. Insa, pana in acea clipa nu imi spusesera niciodata asta.

Poate ca a existat un moment in care m-am inchis emotional. Poate am suferit prea mult si am decis ca e mai bine sa simt mai putin. Am zeci de astfel de amintiri, atat in copilarie si adolescenta cat si in viata de adult, care ar fi putut provoca aceasta inchidere.

Un lucru stiu sigur: In acea perioada puteam sa spun doar ca imi iubesc enorm copiii si sotul si ca sunt foarte trista si furioasa pentru “tot ce mi se intampla”.

Ce era in spatele tristetii si mai ales in spatele furie?

Cu greu am aflat.

Pot sa iti spun insa ca era vital pentru mine sa aflu. Si ca viata mea nu ar fi putut continua sub nici o forma asa. Si ca toate “problemele” pe care le-am avut au fost necesare pentru a ma ajuta sa ma apropii din nou de mine.

De aceea te intreb pe tine acum:

Exista in viata ta o situatie sau un om in legatura cu care ai ajuns sa spui: “NU SIMT NIMIC”?

Te rog sa ma crezi ca nu exista o afirmatie mai falsa decat asta.

Cu siguranta ca simti. Si e foarte important pentru tine si pentru cei dragi tie sa iti dai seama ce simti si ce ai de facut pentru a vindeca acea emotie.

Te provoc sa te gandesti la o astfel de situatie si, daca tot nu simti nimic in legatura cu ea, sa o descrii intr-un comentariu al acestui articol sau intr-un e-mail la adresa oana@copiiminunati.ro.

Vom vedea apoi impreuna daca intr-adevar nu e nici o emotie acolo sau e doar o protectie de-a ta.

E important sa afli asta pentru ca protectia, desi pare sa te protejeze, mai devreme sau mai tarziu va aduce in viata ta mult mai multa suferinta decat emotia de care incearca sa te fereasca acum.

Pentru ca emotiile ingropate de vii nu dispar niciodata. Ele doar acumuleaza energie pana intr-un moment cand erup.

Actioneaza inainte de a trece prin asta!

Scrie-mi despre ceea ce traiesti.

Sunt aici pentru tine, cu tot ceea ce stiu si cu tot sufletul meu.

Cu mare drag,

Oana

Comments