durereBine te regasesc!

Astazi vreau sa impartasesc cu tine intelegerea pe care am avut-o acum zece zile despre durerea fizica.

Asa cum iti spuneam in articolul anterior, afirmatia “Durerea este o iluzie” pe care am intalnit-o in cartile de spiritualitate, m-a intrigat dintotdeauna.

Nu puteam sub nici o forma sa inteleg cum vine asta.

“Atunci cand ma doare ceva, ma doare frate!”

Nimic din tot ce invatasem si experimentasem pe calea dezvoltarii personale nu ma ajuta sa inteleg aceasta afirmatie.

“Traieste in prezent. Fii aici, in prezent cu toata fiinta ta. In prezent totul e bine.”

“Pai sunt in prezent! Iar durerea este aici, cu mine, in prezent! Nu e nici in trecut si nici in viitor. Este aici, cat se poate de clara si de palpabila. O simt cu toata fiinta mea!”

Vorbesc acum despre durerea fizica, da?

Orice fel de durere fizica.

Durerea provocata de o masea, un accident, o operatie, o banala lovitura sau taietura, suprasolicitare musculara, o piatra in pantof, o batatura, orice fel de durere fizica.

“Durerea fizica, ma aduce in prezent orice as face. Ma doare in prezent si nu am ce sa fac. Suport durerea si, la un moment dat, incepe sa cedeze. Nu pot sa spun in nici un caz ca nu exista. Exista si e foarte vie!“ asta imi spuneam de fiecare data cand ma durea cate ceva.

Acum zece zile am facut o operatie la un genunchi.

Poveste veche.

“Long story short”, acum cateva luni am facut un RMN iar diagnosticul nu a fost prea fericit: “Ruptura LIA, fisura menisc si o gaura de 3 cm in cartilaj”.

Dupa o perioada in care am crezut ca pot reveni la normal fara operatie, iata-ma la spital, pe 18 ianuarie dimineata, pentru o ligamentoplastie.

Am venit destul de speriata. Toata lumea ma avertizase ca va fi dureros si ca recuperarea va dura 6 luni de zile.

Ma pregatisem pentru toate astea, cu stoicismul omului care nu avea incotro. Nu puteam trai fara sa fac sport, fara sa dansez, fara sa calatoresc, asadar trebuia sa trec prin asta. Punct.

Dupa ce m-am instalat in salonul meu, am primit din partea spitalului o multime de hartii in care trebuia sa imi dau consimtamantul. Stranii hartii. Eram avertizata ca pot muri, pot ramane paralizata, pot pati o multime de nebunii si mi se cerea sa imi dau consimtamantul pentru toate astea.

Noroc cu dezvoltarea personala. Nu am mai citit toate pericolele la care ma expuneam. Am semnat si mi-am linistit mintea cum am putut mai bine. “Sunt in siguranta acum.” Imi spuneam in timp ce inspiram adanc aer in piept.

Apoi a venit o asistenta draguta care mi-a explicat ca trebuie sa imi monteze o branula care va fi foarte utila in sala de operatie si prin care voi fi hranita si mi se vor administra toate medicamentele necesare timp de 3 zile cat voi sta in spital.

Zis si facut. Am intins mana stanga cu increderea copilului care habar nu are ce il asteapta.

Apoi a venit durerea.

“Ce e asta???” O durere acuta foarte puternica pe care am contatat-o cu uimirea unui copil.

“Of, nu am ce face. Asa vor medicii, branule din’astea asa mari.” Mi-a spus asistenta, scuzandu-se.

Tocmai imi perforase vena si nu avea incotro, trebuia sa ma intepe din nou.

Am inspirat profund aer in piept.

“OK, e doar o intepatura.” am zis si am intins din nou mana stanga. Nu mai era aceeasi incredere nevinovata ca prima oara. Acum stiam ce urmeaza. Am intins mana destul de tematoare.

“Of, dar ce vene aveti!” imi spune din nou asistenta a doua oara. Acum durerea era mai mare decat prima oara. Ma uitam la mana mea cum se umfla. Aveam o noua vena sparta.

A treia incercare la fel. O alta vena sparta, cu o durere si mai mare.

A patra oara cand am intins mana, am spus : “ Nu ma pot! Doare prea tare. Nu mai vreau nici o branula!”

“Nu se poate. Trebuie. Fara ea nu va primesc in sala de operatie.”

“Lasati-ma putin. Nu mai pot sa va dau mana. Am nevoie de cateva clipe sa imi revin.”

“Da, sigur. Haideti ca o trimit pe colega mea sa va intepe. Aveti vene asa mici si branulele astea sunt asa mari. Eu nu mai incerc. Gata.”

Din fericire a patra incercare a fost cu succes, asadar am reusit sa merg in sala de operatie.

Operatia a fost normala. Fara nici un eveniment iesit din comun. Totul a fost foarte bine. Nu am simtit nimic. Eram amortita de la mijloc in jos. La un moment dat chiar am urmarit pe un ecran ce se intampla in interiorul genunchiului meu.

Ceea ce vreau sa iti povestesc abia acum incepe. :)

Prima noapte dupa operatie a fost foarte grea.

Cand a trecut anestezia, durerea din picior a devenit insuportabila. Am cerut calmante cat am putut de des si nu am putut sa dorm nici o secunda.

La un moment dat mi-am zis: “Ok. O oportunitate pentru a folosi tot ce am invatat.”

Prima incercare a fost aceea de a medita cu atentia pe durere.

Frate!!!

Cu cat eram mai prezenta si mai atenta la durere, cu atat mai mare era durerea.

Ce sa zic? Groaznic. Incercare esuata.

“Urca la nivelul de vibratie in care durerea se dizolva.” Haha, afirmatia asta parea o gluma foarte proasta. Nici pomeneala de asa ceva. Era doar durere. Din ce in ce mai mare.

A doua incercare a fost aceea de a avea o conversatie cu piciorul meu.

“Ce vrea aceasta durere sa imi spuna? Ce emotie nevindecata din trecut a provocat aceasta experienta?”

Liniste. Piciorul meu tacea malc. Nici un sunet.

Doar durere si atat.

A treia incercare a fost sa cer si mai multe calmante. :) Fara succes.

A patra incercare a fost sa imi pun in casti o muzica de meditatie si sa ma las purtata de sunetele pe care le auzeam in casti.

Slava Domului asta a functionat! Am reusit pentru cateva clipe sa ma linistesc si sa nu mai simt durerea.

Mare minune!

Apoi zilele au trecut fara prea multe alte incidente. Durerea din picior devenea din ce in ce mai suportabila, cu fiecare ora care trecea.

In toata aceasta perioada am primit medicatia prin branula de care ti-am povestit la inceput.

Iti amintesti de ea? Poate stii cum arata aceste branule. Au un capacel care se scoate de fiecare data cand ti se pune o perfuzie si care se pune la loc dupa ce se termina perfuzia.

Este o metoda usoara prin care se administreaza medicatia fara alte intepaturi suplimentare.

In perioada de cateva ore intre tratamente se intampla insa ca sangele sa se coaguleze si sa se faca un mic dop. Asadar, atunci cand medicamentele intra din nou in vena, acest dop este dizolvat si impins pe traseu, iar asta se intampla cu durere si usturime.

In primele zile durerea era destul de mica. Insa, pe masura ce zilele treceau, am ajuns sa privesc cu teama branula si sa ma panichez de cate ori vedeam asistenta ca vine spre mine cu medicamentele. Iar durerea era din ce in ce mai mare, de fiecare data.

“Asa se intampla. Vena incepe sa se irite dupa atata timp cu plasticul in ea.” Imi explica asistenta de fiecare data.

Unde mai pui faptul ca imi era teama sa nu imi perforez vena de la diversele miscari pe care le faceam cu mana, iar experientele nereusite de la inceputul internarii nu prea ma ajutau sa fiu increzatoare.

Totul a culminat in ultima zi cand pur si simplu nu mai puteam suporta branula.

“Dati-mi-o jos. Nu pot sa o mai tin.” Am spus intr-un final, simtind ca trebuie cu orice pret sa scap de treaba aia de plastic din mana mea.

“Nu se poate. Mai avem cateva medicamente. Doar cateva ore si gata.”

Nu ar trebui sa va uitati la ea ca la un dusman. V-a ajutat foarte mult in sala de operatie. Fara ea erati in totala nesiguranta.

Acesta a fost momentul constientizarii despre care vreau sa iti vorbesc.

A fost o intelegere profunda, instantanee si neasteptata.

In toate aceste trei zile am lucrat cu mine pe tema durerii fizice cat am putut de mult.

Meditatie, atentie la corpul meu, intrebari de tot felul. Toate astea fara nici un succes real pentru “transcederea durerii”.

In acea clipa insa am simtit un val puternic de energie care m-a strabatut din cap pana in picioare.

Asta era!!!

“Modul in care privesc experienta poate schimba experienta.”

Mana ma durea foarte tare, asadar am inceput sa privesc cu mare atentie atat mana cat si branula.

Apoi am inceput sa imi spun: “Draga de ea. Chiar m-a ajutat. Cate intepaturi as fi avut fara ea. Iar toate medicamentele din timpul operatiei, cum le puteam primi altfel? “

Intr-o fractiune de secunda am simtit cum se schimba energia cu care ma gandesc la branula si modul cum o privesc.

Iubire si recunostinta. Invaluiam intregul “ansamblu mana – branula” cu iubire si recunostinta.

Ce a urmat?

Stiu, pare ciudat. Durerea a trecut ca prin minune. Si nu a mai revenit.

La ultima alimentare cu medicamente nu am simtit nimic altceva decat o usoara caldura. Puteam sa mai tin zile intregi branula pe mana. Nu ma mai deranja absolut deloc.

Cred ca incep sa inteleg ce vor sa spuna inteleptii.

“Durerea este o iluzie”

DA este adevarat. Pentru ca depinde de modul in care privesti atat “agresorul” cat si corpul tau fizic.

Mecanismul durerii fizice si al durerii emotionale este acelasi. Desi in cazul durerii fizice pentru mine a fost mai greu de observat, mecanismul este identic.

Durerea initiala provoaca frica. Apoi frica provoaca si mai mula durere si durerea provoaca si mai multa frica.

Acelasi cerc vicios.

Insa atunci cand reusesti sa privesti experienta cu iubire si recunostinta, durerea dispare.

Lucrurile au foarte mare sens.

Iubirea si recunostinta relaxeaza corpul. Frica il incordeaza.

Incordarea provoaca si mai multa durere. Relaxarea permite anestezicelor produse de corp sa ajunga repede la locul ranit.

Si ar mai putea fi si explicatia data de ultimele experimente din fizica cuantica. Aceea care se refera la molecula de apa care este particula sau unda in functie de observatorul ei.

Asta e tot. Nimic altceva.

Avem nevoie sa ne amintim acest lucru in astfel de clipe. Sa facem un pas in spate si in loc sa privim cu frica, sa privim experienta cu iubire si recunostinta.

Poate asta voia sa spuna si Isus cand ne incuraja sa ne iubim dusmanii.

Nu e nevoie de meditatie cu atentia pe durere. Nu e nevoie de intrebari de tot felul pentru purificare emotionala. Nu e nevoie de nimic din tot ce am incercat in aceste 3 zile pentru a-mi diminua durerea.

E nevoie doar sa privim cu iubire si recunostinta.

Asta este “metoda” care a functionat la mine.

Si stii ce e aproape incredibil? Nu a fost nevoie de nimic special pentru ca asta sa se intample. Iar schimbarea a fost aproape instantanee.

Pentru mine pare simplu acum, dupa aceasta traire.

Voi vedea cat de repede imi amintesc data viitoare cand voi avea nevoie de aceasta intelegere.

Are sens pentru tine ceea ce am scris ?

Ai trait si tu astfel de momente in viata ta?

Te rog impartaseste cu noi intelegerea ta din experientele vietii tale.

Ar fi minunat sa gasim impreuna “solutia” pentru o viata traita fara nici o durere.

Multumesc!

Cu drag, Oana

 

Comments