competitiaBine te regasesc!

Suntem la al patrulea articol despre parentingul neconditionat. Daca nu ai reusit sa citesti primele trei articole din aceasta serie, iti recomand sa nu mai amani nici o clipa.

Ia-ti cateva minute si citeste-le, pentru ca vei gasi in ele cateva lucruri care iti vor fi de mare ajutor.

Dupa cel de-al treilea articol, m-am bucurat foarte mult sa primesc 43 de e-mailuri in care parintii imi povesteau despre conflictele cu copiii lor si sunt foarte fericita ca am reusit sa le raspund tuturor!

Daca nu ai reusit sa imi scrii pana acum, poti sa o faci astazi dupa-amiaza sau maine dimineata.

Gandeste-te la ultimul conflict pe care l-ai avut cu copilul tau si descrie-l intr-un mesaj pe care il trimiti la adresa oana.popa71@gmail.com.

Te voi ajuta sa identifici tiparul inconstient de comunicare pe care l-ai preluat de la unul dintre parintii tai si pe care risti sa il transferi acum, copiilor tai.

Mai mult decat atat!

Iti voi arata si ce poti face pentru a opri acest tipar, odata pentru totdeauna in istoria familiei tale.

Scrie-mi cat poti de repede, pentru ca lucrurile pe care le vei afla vor avea un impact atat de pozitiv in viata ta, incat, iti garantez, te vei gandi ca ar fi fost minunat sa le afli de acum 20 de ani!

Pana atunci insa, vreau sa iti aduc in atentie cateva mituri cu care am fost obisnuiti si care se demonstreaza a fi cat se poate de false, in urma studiilor recente.

Aceste mituri au stat la baza modului in care au fost educati copiii in generatiile trecute si, din fericire pentru copiii nostri, si-au dovedit atat lipsa de valoare cat si impactul negativ in viata oamenilor.

Voi incepe prin a-ti povesti cate ceva despre mine, pentru ca viata mea este un exemplu foarte relevant in mesajul pe care vreau sa ti-l transmit.

De cand ma stiu am fost o fire foarte competitiva.

Habar nu am din ce motiv si cand au inceput toate astea, insa, inca din perioada copilariei foarte timpurii, mi-am dorit sa fiu PRIMA, absolut in orice situatie.

Fie ca era vorba despre un joc, un sport, un concurs sau o tema la scoala, de fiecare data, scopul meu a fost unul singur: acela de a fi pe primul loc.

Pana nu demult eram foarte incantata de asta si spuneam cu mandrie : “ Din fericire am fost inzestrata cu o inteligenta iesita din comun, perseverenta, o tona de rabdare si o vointa de fier, astfel incat mi-am atins intotdeauna tintele propuse si am mers din succes in succes, pana la 39 de ani.”

Insa, la un moment dat, viata mea a luat o intorsatura foarte ciudata si, in mai putin de un an, tot ceea ce construisem s-a daramat.

I-am povestit asta si doctorului Menis Yousry, la unul dintre seminarele lui.

“Esti foarte norocoasa ca ai inceput sa pierzi!” mi-a spus Menis, cu un zambet buclucas, plin de iubire si compasiune.

Da, era foarte mult adevar in vorbele lui!

Constientizasem si eu in anii tulburi care au urmat divortului meu, ca, desi pierdeam din ce in ce mai mult in fiecare zi, in realitate castigam.

Ma recapatam pe mine, invatam sa ma vad si sa ma iubesc, descopeream VIATA si deveneam din ce in ce mai constienta, mai prezenta si mai VIE.

Una dintre cele mai importante lectii din acea perioada a fost sa vad si sa accept faptul ca oamenii ma iubeau si ma apreciau exact asa cum eram, fara sa le arat diplomele cu care puteam umple un perete intreg.

Eram privita cu respect si eram considerata un om valoros chiar daca nu mai aveam bani, firme de milioane de euro, proiecte de succes si zeci de angajati.

Cum crezi ca a fost pentru mine sa accept asta?

Poate ca nu o sa-ti vina sa crezi, insa a fost al naibii de greu!

Pur si simplu nu vedeam nimic din tot ce imi aratau oamenii. Nu ma consideram un om valoros fara toate reusitele mele, asadar, ma luptam cu mine insami in fiecare noapte si in fiecare zi, chinuita de frustrari, resentimente, vinovatie si durere.

Sufeream foarte tare si imi pierdeam increderea in mine, din ce in ce mai mult, pentru ca ma identificam cu familia, firmele si reusitele mele de pana atunci.

Fara ele, din punctul meu de vedere, nu existam. Pur si simplu.

A fost un proces foarte dureros si a durat destul de mult pana m-am vindecat.

De fapt, a durat exact atat cat am avut nevoie pentru a reusi sa ma vad, sa ma iubesc si sa ma accept neconditionat, pana am putut privi dincolo de partea materiala a vietii si pana mi-am reconstruit increderea in mine, in Univers si in oameni.

Acum, privind in urma, stiu sigur ca A MERITAT, insa, in toti acesti ani, am avut foarte multe clipe cand as fi vrut ca totul sa se termine, indiferent cum, numai sa scap de durerea care nu-mi dadea pace noapte si zi.

Ti-am povestit toate astea pentru ca e important sa stii ca vorbesc in foarte mare cunostinta de cauza, atunci cand fac referire la competitie si la efectul ei asupra vietii copiilor si a adultilor, in egala masura.

Competitia nu este benefica pentru sanatatea noastra psihologica sau pentru relatiile noastre.

Acest lucru a fost demonstrat si stiintific, in cercetarile care au fost facute in anii ’80, pe acest subiect.

Daca stim ca vom fi acceptati DOAR cand muncim din greu si avem rezultate, atunci vom inclina sa facem DOAR acest lucru!

Vom face sacrificii mult prea mari si vom ignora toate mesajele care ne vor arata faptul ca traim intr-o extrema periculoasa.

Care va fi efectul asupra vietii noastre? Cat de sanatosi vom fi si cum vor arata relatiile noastre?

Asa cum ai vazut si din exemplul meu, sansele de a ajunge la spital sau la tribunal sunt enorme, dupa cum prea bine stii si tu.

Bine, bine, ai putea sa spui, dar : “Daca oamenii ar fi iubiti neconditionat in toate domeniile vietii, ar mai fi ei orientati catre succes?”

Alfie Kohn raspunde la aceasta intrebare in patru moduri:

  • Pe ce baza se decide daca o persoana are sau nu valoare? “A munci din greu” si “A aduce rezultate” sunt de fapt doua lucruri foarte diferite. Daca avem pretentia la rezultate, atunci ce facem cu persoanele care dau tot ce pot, dar care, din diferite motive – unele dintre ele nefiind in puterea lor – nu ajung sa-si atinga telul? Cum putem cuantifica efortul? Pare prostesc sa incercam sa aducem la acelasi numitor iubirea si acceptarea, pentru a se potrivi unui lucru atat de impalpabil ca efortul.
  • In al doilea rand, chiar daca acceptarea conditionata ar produce rezultate, e important sa ne gandim la consecintele ei pe termen lung. In urma unui studiu facut la mai multe universitati, a fost descoperit faptul ca acei studenti care munceau din greu, intr-un efort disperat de a castiga afectiunea parintilor lor, plateau in final pretul de a-si dispretui parintii, de a se simti vinovati, nefericiti si lipsiti de libertate. (De ai sti cat de bine inteleg ce spune acest studiu!!! Pentru tine cum e? Ai fost si tu acolo?)
  • In al treilea rand, daca ne gandim la copii, acestia au nevoie sa fie iubiti neconditionat. Din nou, presupunand ca e un lucru bun pentru oricine, sa se simta acceptat doar atunci cand are succes, ar fi important sa ne incepem viata cu o baza solida, care provine din a fi acceptat fara conditionari.
  • “Daca oamenii ar fi iubiti neconditionat, ar mai fi ei obsedati de succes?”, intreaba Alfie Kohn. Oricine intelege ce inseamna sa fii obsedat va raspunde : “Sa speram ca nu!”. Doar pentru ca oamenii nu sunt obsedati de succes, nu inseamna ca nu au succes.

Pentru a completa mesajul meu de astazi, vreau sa iti mai aduc in atentie o afirmatie, pe care este posibil sa o fi auzit si tu: “ Este in natura umana sa faci cat mai putin.”

Ce parere ai despre ea? E adevarata sau falsa?

Desi a fost considerata adevarata o perioada mare de timp, aceasta prejudecata este negata, nu numai de cateva studii, ci de o intreaga psihologie a motivatiei.

In mod normal este greu sa opresti oamenii fericiti si multumiti de la a invata mai mult despre ei insisi si despre lume sau de la a face o munca de care ei se simt mandri.

Dorinta de a face cat mai putin este o aberatie, un semn ca ceva nu este in regula.

Gandeste-te putin.

In cazul in care, in viata ta exista astfel de situatii, explicatiile pot fi urmatoarele:

  • Poate ca te simti amenintat si atunci ai adoptat o strategie de control al daunelor.
  • Poate ca recompensele sau pedepsele te-au facut sa-ti pierzi interesul.
  • Poate ca activitatea pe care o faci cat mai putin este considerata de catre tine – chiar pe buna dreptate – fara sens si plictisitoare.

Asadar, nu exista nici o justificare pentru presupunerea ca atitudinea copiilor nostri de a nu face ceea ce le cerem (temele mai ales), este un rezultat inevitabil “al naturii umane”.

Cu siguranta ca iti doresti succesul copiilor tai.

De aceea iti spun : “Curajul de a avea succes vine dintr-o adanca multumire.”

Acceptarea neconditionata ii ajuta pe copii sa isi dezvolte o incredere sanatoasa in ei insisi si sentimentul ca este in regula sa riste si sa incerce lucruri noi.

Ca ultim argument pentru iubirea si acceptarea neconditionata a copiilor nostri, am sa te rog sa nu confunzi increderea sanatoasa cu satisfactia aroganta in propria persoana.

Noi adultii, suntem adeseori tentati sa incurcam aceste doua lucruri si de aceea avem tendinta sa ne pedepsim copiii.

Un om care are un nucleu de incredere in el insusi si o convingere de fond ca este o persoana buna si valoroasa, nu va fi tentat sa stea degeaba si sa nu faca nimic.

Isi va dori sa aiba succes si va face eforturi pentru asta, insa nu va fi obsedat de castig si nu va renunta la fericirea lui pentru nici un tel, indiferent de ce natura ar fi el.

Iti doresti asta pentru copilul tau?

Eu da!

Cu drag,

Oana

PS: Te rog spune-mi daca vrei sa continui seria acestor articole sau este suficient ceea ce ai aflat pana acum.

Multumesc!

Comments