In acest articol vreau sa iti aduc  in atentie o tema care a aparut de mai multe ori in discutiile mele cu mamicile, si anume:  Grija pentru siguranta copilului tau.

Ca parinti avem o foarte mare responsabilitate :

Sa le creeam copiilor nostri un mediu cat mai sigur, sa ii protejam cat mai bine si, in acelasi timp sa le oferim libertatea de a explora, de a invata si de a gresi uneori, pentru ca doar astfel vor creste adulti intregi, puternici, curajosi si capabili sa se descurce in orice fel de incercare.

Da, cu totii suntem de acord cu aceasta afirmatie… Insa cat de bine ne descurcam sa o punem in practica?

Atunci cand fetita mea avea 10-11 luni si invata sa mearga, imi era foarte greu sa o las sa faca primii pasi fara sa o tin de manute.

Imi amintesc o dimineata cand a iesit in parc cu tatal ei. Eram bucuroasa ca au iesit doar ei doi, pentru ca eram ingrozitor de obosita si aveam nevoie de o clipa de liniste.

Dupa mai putin de 10 minute i-am vazut venind inapoi. Cea mica avea o rana la ochiul drept din care mi se parea ca i se scurge tot sangele..

Ce am simtit in acea clipa? Emotia a fost atat de puternica, incat acum, dupa 14 ani, o pot retrai cu aceeasi intensitate!

“Doamne, cat o fi de grav?” a fost primul meu gand si, imediat a venit frica, o frica atat de mare! Mi se parea ca a cazut cerul peste mine. Era prima oara cand se ranea. Eram terifiata!

Si gandurile mele au continuat : “De ce am lasat-o? Trebuia sa ies cu ea!”.  Vinovatie… alta emotie minunata…

Sotul meu ma privea putin mirat, cu o detasare care pe mine ma innebunea.

“Ce s-a intamplat?” am intrebat eu.

“A vrut sa mearga. Eu m-am asezat pe o banca si am intins picioarele in fata, si ea mergea intre picioarele mele. Cand a ajuns la capat, a cazut.”

Stii cum sunt copiii mici. Cad direct in cap. Pe de o parte pentru ca nu au invatat inca sa isi puna manutele in fata, si, pe de alta parte pentru ca au capul greu.

Linistea cu care imi vorbea sotul meu ma infuria din ce in ce mai tare. “De ce nu ai fost atent? Uite, acum o sa aiba o cicatrice la ochi!”.

Furie, vinovatie, frica, neputiinta, atat de multe emotii si atat de greu de controlat.

Fetita nu mai plangea. Trecuse sperietura si acum doar se uita curioasa la sangele care ii curgea.

Am pansat-o si, bineinteles… viata a mers inainte!

Acum are 15 ani. Daca ma uit cu atentie, pe pleoapa ochiului ei drept vad o cicatrice fina, care imi aminteste aceasta intamplare.

Nu sunt foarte mandra de modul in care am reactionat atunci. Frica pentru siguranta fetitei mele, vinovatia, nevoia de a gasi un alt vinovat, toate aceste emotii m-au controlat ele pe mine si nu invers…

Dar anii au trecut si, dupa cativa ani am nascut un baietel.

Si el, la fel ca sora lui, la un moment dat a invatat sa mearga.

Dupa ce a invatat sa mearga, cea mai mare bucurie a lui a fost aceea de a alerga…

Intr-o seara, pe vremea cand avea cam 2 ani, cu mine langa el, la o distanta de nici jumatate de metru, in casa, a cazut  si si-a spart in gresie cei 2 dintisori din fata.

Si acum imi amintesc uimirea si sentimentul de neputiinta pe care il aveam tinand in brate copilul care plangea, si in palma bucatile sparte de dintisori..

O secunda de neatentie si dintii erau sparti… nu imi venea sa cred…

Iti imaginezi cate mustrari de constiinta am avut si cat de greu mi-a fost sa trec peste ele.

Noroc ca pe la 6 ani i-au crescut dintii definitivi!

As putea sa iti povestesc la infinit astfel de intamplari.

Atat fetita cat si baietelul meu au trecut prin tot felul de experiente, in toti acesti ani.

Au cazut, s-au ranit de multe ori, (o data chiar am ajuns cu Andrei la spital unde i-a fost cusuta barbia),  si au fost bolnavi de foarte multe ori.

Cu toate acestea au supravietuit!

Au crescut mari si s-au descurcat, “in ciuda” temerilor mele pentru siguranta lor.

O mamica pe care am intalnit-o la “Povestea cu ingeri” mi-a spus ca nu stie cum sa se mai descurce cu fetita ei care este pasionata de catarat.

Vrea sa o lase sa exploreze, dar ii este frica sa nu cada si i se intampla de multe ori sa tipe si sa o certe, pentru ca ajunge in locuri care pot fi periculoase pentru ea.

O alta mamica mi-a spus ca ea, pana pe la 14 ani, a avut o multime de fracturi. Ii placea sa se catere in copaci si, in ciuda multiplelor accidente si a certurilor pe care le avea cu mama ei pe aceasta tema, ea tot se urca in copaci.

Am intrebat-o daca ii spunea cineva “O sa cazi!” sau daca era cineva, in preajma ei care sa ii spuna sa fie atenta sa nu cada, atunci cand cadea.

Raspunsul a venit imediat: “ Bineinteles!” Unde mai pui certurile si amenintarile zilnice : “Iar o sa iti rupi piciorul, o sa vezi!”

Despre asta este vorba!

Atunci cand ii spui unui copil : “Ai grija sa NU cazi”, mesajul pe care il transmitem este ca nu avem incredere in el.

Copilul are incredere maxima in parerea parintilor, si, de aceea, ajunge si el sa creada ca ar putea cadea, desi el ar fi avut incredere ca se va descurca.

De aici, pana la cazatura, nu mai e decat un singur pas. Odata ce i s-a strecurat teama in suflet, va ajunge inevitabil sa cada.

Ce vreau eu sa iti spun de fapt?

  • Oricat de mult te-ai stradui sa iti protejezi copilul, nu il vei putea apara de absolut orice i s-ar putea intampla, chiar si numai pentru ca nu vei fi langa el 24 de ore din 24.
  • Cu cat iti este tie mai frica de faptul ca ar putea pati ceva, cu atat mai tare atragi in viata ta si a lui astfel de evenimente.
  • Atunci cand il cicalesti pe copilul tau cu grija ta, mesajul tau secundar este ca nu ai incredere in el. Copilul va ajunge sa te creada, isi va pierde increderea si va cadea sau va face greseli pe care altfel nu le-ar fi facut.
  • Atunci cand copilul tau invata ceva nou, fii alaturi de el, calma si increzatoare. Fii gata oricand sa ii sari in ajutor, daca va avea cu adevarat nevoie, insa controleaza-ti cat poti tu de mult, aceasta pornire.

 

In ceea ce priveste accidentele fizice, tot ce putem face este sa avem INCREDERE!

Sa credem cu adevarat ca suntem protejati, atat noi cat si copiii nostri si ca in viata tot ce se intampla este spre binele nostru.

De aceea, cel mai important lucru pe care il poti face pentru siguranta copilului tau este sa iti controlezi propriile emotii de frica si vinovatie si sa le inlocuiesti cu incredere si credinta.

Aceasta este parerea mea.

Ai si tu un exemplu din copilaria ta sau a copilului tau, pe aceasta tema?

Daca da, te rog nu ezita sa il impartasesti cu noi!

O zi minunata iti doresc.

Cu drag,

Oana

Comments