mamasi bebe3Zilele trecute am stat de vorba cu taticul unui bebelus de 4 luni.

“Ne-am hotarat sa ne luam bona! Gata! Nu se mai poate asa! Vine incepand cu 1 octombrie. De-abia o asteptam.” Hotarare, oboseala si frustrare. Si un zambet plin de speranta. Pana pe 1 octombrie mai erau doar cateva zile.

Ochii incercanati ai tatalui spuneau foarte multe.

Acum e racit si plange foarte mult. Si, interesant este faptul ca nu ma termina plansul lui. Ma termina faptul ca ea(mama copilului) este terminata de plansul lui.”

Cat de mult adevar in aceste cuvinte.

In timp ce il ascultam, fara sa vreau, mi-am amintit de perioada cand fetita mea avea doar cateva luni.

Plangea intr-una. De dimineata pana noaptea tarziu.

A avut o problema la nastere, motiv pentru care obosea foarte tare atunci cand sugea si adormea in cel mult doua minute dupa ce o puneam la san. O luam de la san ca sa o pun in pat. In secunda in care atingea patul se trezea si incepea sa planga din nou, de foame bineinteles.

Ce sa-ti spun? Eram ingrozitor de stresata. O cantaream de fiecare data inainte si dupa masa si notam cu strictete intr-un caiet cati mililitri de lapte a mancat.

Din pacate foarte putin. Daca trebuia sa manance 50 de mililitri, ea manca 20. Daca trebuia sa manance 100 de mililitri, ea manca 40.

Ingrozitoare perioada.

Atunci cand ma sunau prietenii sa ma intrebe ce fac, raspunsul meu era invariabil : “Alaptez”

“Iar? Dar de cate ori o alaptezi?”

“Din ora in ora cate o ora!” venea raspunsul meu, destul de isteric.

Privind acum in urma ma minunez ca am supravietuit acelei perioade, atat eu cat si fetita mea.

Eram terifiata ca ar putea muri. Ca i-as putea face rau si ca ar putea ramane cu probleme pe toata viata.

Si nu mai puteam suporta plansul ei. As fi dat orice ca sa o fac sa taca!

Atunci cand ea plangea, ma cuprindea o panica ancestrala si, de parca nu ar fi fost de ajuns ceea ce simteam din punct de vedere emotional, ma dureau ingrozitor urechile care pareau sa intre in rezonanta cu tipatul inalt al copilului.

Eram ingrozitor de obosita.

Noaptea se trezea de trei – patru ori si, indiferent daca manca sau nu, trebuia neaparat sa o tin la san.

Imi amintesc ca eram epuizata fizic, iar din punct de vedere emotional alternam intre disperare si furie oarba.

Aveam impresia ca viata mea de femeie s-a terminat si ca nu voi mai avea niciodata o viata sexuala normala.

Sotul meu parea sa nu ma inteleaga deloc. Era plecat toata ziua, pentru ca firma noastra era la inceput si avea foarte multe de facut. De cele mai multe ori ajungea acasa dupa ce ii facusem baita. Asadar o gasea dormind si nu avea cum sa isi imagineze calvarul prin care trecusem in ultimele 12 ore.

Ce sa-ti mai spun?

E drept ca atunci cand o priveam dormind ma simteam foarte, foarte fericita! Uitam tot stresul prin care treceam atunci cand plangea.

Sau atunci cand radea si isi descoperea manutele. Sau cand dadea atat de tare din picioruse incat se invartea in patut si trebuia sa am grija sa nu si le bage printre gratii…

Un inger era in casa mea si eram foarte recunoscatoare pentru asta!

Insa, in secunda urmatoare imi aminteam ca am niste rufe de spalat, mancare de facut, curatenie sau mai stiu si eu ce alta treaba importanta.

Privind in urma, nu pot decat sa declar plina de recunostinta:

“Mama natura este minunata!” Faptul ca eu si copilul meu am reusit sa trecem cu bine peste acea perioada este doar meritul ei.

Si totusi, lucrurile puteau fi mult mai usoare!

Daca as fi stiut atunci cateva lucruri simple, viata noastra ar fi fost mult mai frumoasa si am fi putut evita crizele din familia noastra.

Ma intreb uneori cum ar fi fost daca mi-ar fi spus cineva, la acea vreme, despre un atelier pentru parinti.

Oare as fi mers sa vad despre ce e vorba?

Daca ma gandesc bine, nu cred ca as fi facut-o. Eram mult prea obosita si prinsa in cercul vicios al lucrurilor care se intamplau in fiecare zi.

Aveam impresia ca sunt singura mama care nu se descurca si mi-ar fi fost ingrozitor de rusine sa spun altcuiva problemele cu care ma confruntam.

Tot ce imi doream era sa imi vad copilul dormind si mancand ca orice alt copil si consideram ca plansul sau boala lui erau singurele probleme pe care le aveam in relatia cu el.

Cat de naiva eram!

Nici o secunda nu mi-a trecut prin cap ca starea mea emotionala era cea care provoca plansul copilului.

Nici o secunda nu m-am gandit ca el refuza sa suga pentru ca simte frica, furia sau oboseala mea si ca reactioneaza la ele.

Si, daca cineva mi-ar fi spus asta, i-as fi spus ca e nebun!

M-as fi simtit acuzata pentru ceea ce simteam si i-as fi spus sa vina in locul meu macar o zi, sa vada daca mai spune acelasi lucru si dupa aceea.

Acum insa stiu ca lucrurile stateau exact asa.

Eram o mamica tanara, speriata, ce trecuse printr-o nastere foarte grea si care se trezise in cel mai mare cosmar al vietii ei, dupa ce visase timp de 9 luni la cea mai idilica viata in trei pe care si-o putuse imagina.

Copilul trecuse si el printr-o nastere foarte grea. Mai mult decat atat, el nu stia nimic din lumea asta, nu intelegea nimic, insa percepea cu foarte mare claritate emotiile mele. Si ele il speriau, il agitau si nu il lasau sa manance linistit la sanul meu.

Acum imi este foarte clar ca eu eram sursa agitatiei lui si nu invers.

Dar a fost nevoie sa mai am un copil ca sa inteleg asta.

De aceea fac ceea ce fac acum.

De aceea fac ateliere pentru parinti in care pun accent pe emotiile parintilor si pe modul in care acestea pot fi gestionate.

Daca te regasesti in povestea mea, aminteste-ti faptul ca lucrurile pot fi mult mai simple.

Ai nevoie sa stii doar cateva metode care sa te ajute sa iti regasesti echilibrul, linistea si energia.

De aceea te invit la atelierul pentru parinti.

Incep o grupa pe 9 octombrie si, fara sa spun vorbe mari, stiu ca prezenta ta in aceasta grupa iti va schimba destinul, in adevaratul sens al cuvantului.

Mai multe detalii despre program, gasesti aici.

Te poti inscrie in grupa de pe 9 octombrie, aici.

Nu trebuie sa ma crezi pe cuvant. Vino macar la prima intalnire si, daca nu vei fi multumit, vei primi inapoi intreaga ta investitie.

Cu drag,

Oana

Comments