Carti si caiete pe jos, pe birou si aruncate pe diverse rafturi. Pixuri, creioane, papusi cazute pe sub scaun, pe pat, pe pervaz. Haine aruncate in toate colturile camerei, pat nefacut, ghiozdan aruncat pe pat. Sosete, creioane, jucarii pe birou.

Asa arata intr-o dimineata camera fetitei mele, pe vremea cand ea avea cam 8 ani.

Cand am intrat in camera am avut senzatia ca tocmai ce trecuse un uragan si rasturnase toate obiectele posibile prin toata camera.

In acest “mic haos” copilul meu “cel mare” statea foarte calm si isi facea temele, pe un coltisor de birou pe care nici nu ii incapea caietul pe care scria. Tema era la matematica, daca-mi aduc eu bine aminte.

Jumatate de caiet era suspendat in aer, in timp ce copilul scria pe cealalta jumatate! Si asta in conditiile in care avea un birou imens, pe un colt intreg de camera!

Un val instantaneu de furie si revolta mi-a taiat respiratia! Asa ceva e de neacceptat! Nu, nu se mai poate asa! Cand va intelege copilul asta ca este foarte important sa fie ordonat? Cum se poate concentra ca sa-si faca temele in haosul asta? Nu o oboseste tot ce e in jurul ei?

Zeci de ganduri, care mai de care mai furioase.

De cate ori sa-i mai spun? De ce nu ma asculta niciodata? Am rasfatat-o prea mult. I-am facut toate mofturile si acum, uite, uite ce fel de copil a devenit!

Furie si vinovatie. O combinatie la fel de periculoasa ca o bomba atomica.

Ce crezi tu ca a urmat?

Uraganul despre care am vorbit mai devreme fusese mic copil pe langa ce am facut eu din acel moment.

Fara sa-mi avertizez copilul in vreun fel, am inceput sa arunc pe jos toate obiectele care-mi cadeau in mana. Tipam si aruncam tot ce vedeam in calea mea.

Nu conta ca era jucaria preferata sau stiloul cel nou. Nu conta ca erau caietele de teme sau cartile de la scoala. Totul ajungea pe jos, cu o viteza incredibila.

In cateva secunde era un morman imens in mijlocul camerei, iar eu continuam sa tip : “Nu-ti e rusine? Cum poti fi atat de indolenta?”

Copilul plangea, speriat si ma ruga : “Mami, nu, te rog, nu… nu papusa!” Dar eu nu auzeam, nu vedeam, nu simteam nimic altceva decat propria mea furie.

Cand nu am mai avut ce sa arunc pe jos, m-am oprit si am spus: “ Lucrurile pe care nu le aranjezi la locul lor, vor ajunge la cos!” si am iesit din camera trantind usa.

Mi-am lasat copilul plangand, privind cu disperare in urma mea…

Dupa ce m-am mai calmat, am revenit in camera, si, abia atunci, am stiut cat de mult am gresit.

Copilul statea inca pe pat, plangand. Ma privea rugator. Nu stia ce sa faca si de unde sa inceapa cu stransul lucrurilor. Nu se misca, dar nu pentru ca nu ar fi vrut sa faca ordine, ci pentru ca nu putea.

In clipa aceea am revazut tot filmul celor petrecute si mi-am dat seama cat de socant a fost pentru copil tot ce am facut eu.

Atunci am inteles ca ii este imposibil sa faca singura curat, in aceste conditii.

Furia trecuse ca prin minune si in locul ei era acum multa vinovatie,  asa ca m-am apropiat de ea si i-am spus : “ Imi pare tare rau… M-am infuriat atat de tare. Doar ti-am spus de atatea ori sa faci ordine in camera ta. Cum poti sa-ti faci temele in haosul asta? Nu te oboseste?”

“Nu, mami, nu ma oboseste. Nici macar nu le vedeam pana nu mi le-ai aratat tu.” A venit raspunsul nevinovat al copilului.

Am inteles atunci ca lumea vazuta prin ochii copilului meu nu are nici o legatura cu lumea vazuta prin ochii mei. Daca pe mine ma oboseste dezordinea nu este neaparat la fel si pentru copilul meu.

Aveam in fata noastra un morman de obiecte aruncate, asa ca, am inceput sa le strangem impreuna. Au trecut vreo doua ore pana am reusit sa aducem camera la lumina.

Ai facut si tu vreodata ce am facut eu? Si daca da, te-a ajutat in vreun fel? A devenit brusc copilul tau mai ordonat?

Eu pot sa iti spun ca pe mine si pe copilul meu nu ne-a ajutat deloc reactia mea, ba, mai mult ne-a incurcat…

Cu intelegerea de acum pot sa spun ca intrebarile: “Nu iti e rusine? Cum poti fi atat de indolenta?” nu au facut decat sa o faca sa sa simta vinovata.

Ce facem noi cand ne simtim vinovati? Avem energie sa facem ceva?

Nu stiu cum esti tu, dar eu cand ma simt vinovata, ma simt blocata si fara nici un pic de energie, iar daca simt rusine, mai degraba m-as face invizibila, ca nu degeaba se spune in popor “ As fi intrat in pamant de rusine!”.

Unde mai pui faptul ca rusinea si vinovatia ne fac sa avem o parerea foarte rea despre noi insine, lucru care nu ne ajuta deloc sa fim increzatori si puternici.

Ce imi doresc pentru copilul meu?

Sa se simta vinovat, sau sa aiba incredere in el?

Sa se simta neacceptat, sau sa se simta iubit?

Sa ii fie frica de mine, sau sa aiba incredere in mine si sa stie ca sunt alaturi de el indiferent ce s-ar intampla?

Ca parinte, m-am simtit de multe ori tentata sa apelez la manipularea prin vinovatie sau rusine, si, de multe ori am facut-o, insa, pot sa spun cu foarte mare sinceritate ca aceasta metoda nu m-a ajutat decat pe termen foarte scurt. Iar copiilor mei le-a facut foarte mult rau.

Imi doresc pentru copiii mei sa fie capabili sa deosebeasca binele de rau, si stiu ca le va lua mult timp sa invete asta.

Vreau sa ii pregatesc pentru acele momente din viata lor cand vor avea de ales intre ceea ce le place si ceea ce e bine pentru ei, intre parerea anturajului si parerea lor, intre ceea ce spun altii ca se poate face si ceea ce vor ei sa faca si stiu ca rusinea si vinovatia nu ii vor ajuta sa ia cea mai buna decizie pentru ei.

Copiii invata cel mai bine cand sunt incurajati si sprijiniti, nu pedepsiti, de aceea, decat sa ii fac sa se simta vinovati, prefer sa le explic legatura dintre cauza si efect.

Daca nu invata, atunci foarte probabil vor lua note mici. Este un fapt.

Daca nu isi fac curat in camera, la un moment dat va veni si clipa in care nici ei nu vor mai suporta mizeria.

Daca fac un lucru care ii face sa nu se simta bine in pielea lor, au de ales : Il fac in continuare, stiind ce fel se vor simti, sau nu il mai fac. E alegerea lor.

Nu inseamna ca nu stabilesc limite de comportament, fac asta insa in momentele in care suntem cu totii relaxati, nu in momente tensionate.

Le explic de fiecare data ca e alegerea lor daca vor sa faca ce e bine sau nu, dar, odata ce au ales ce sa faca, nu mai pot alege si consecintele faptelor lor. Consecintele vin automat, in urma alegerilor lor.

Parerea mea este ca aceasta este o lectie de viata mult mai buna decat vinovatia si rusinea.

Tu ce parere ai?

Cu drag, Oana

Comments