Cand era mica fiica mea era o fetita foarte dulce, blonda, zambitoare, plina de energie si foarte, foarte iubitoare!

Imi aduc si acum aminte cu mare drag si dor acei ani.

Tin minte nenumarate momente pline de bucurie si iubire, insa, din pacate imi amintesc si clipe in care, ca tanara mama, la primul copil, am facut foarte multe greseli.

Imi amintesc, de exemplu, perioada in care invata sa faca singura tot felul de lucruri.

Poate incerca sa isi toarne lapte in cana, sau sa spele un fruct, sau sa aduca tacamuri la masa.

De multe ori se descurca foarte bine, insa erau si cazuri in care se intampla sa sparga, sa verse, sa scape din mana ceva si ajungeam astfel la “un mic dezastru” in bucatarie.

Imi amintesc cum continutul unei cutii cu lapte nu a fost suficient sa umple o cana, doar pentru ca se scursese in toate sertarele si pe podeaua bucatariei. Sau cum am ajuns sa arunc o cratita cu ciorba proaspat gatita, doar pentru ca a fost atinsa in fuga si a cazut pe podea… Si multe astfel de situatii, care mai de care mai comice, daca ma uit la ele acum.

Insa, in acele momente, numai comice nu mi s-au parut. In functie de starea mea sufleteasca, am reactionat in tot felul de moduri. De cele mai multe ori, acuzand: “De ce nu esti atenta?”, “Pe unde te uiti?”, “Cum poti fi atat de neatenta?”.

Faceam afirmatii critice la adresa fetitei mele fara ca macar sa imi dau seama cat de mare era impactul negativ al vorbelor mele. Cuvintele sareau instantaneu de pe buzele mele. Frustrarea si emotiile mele erau parca mai puternice decat mine. Fetita mea incepea sa planga, sufeream amandoua, iar haosul din jurul nostru devenea de nesuportat.

Cu timpul am invatat faptul ca, atunci cand ii spun copilului ca nu este atent, ca este neatent, sau cand il intreb de ce este sau nu este intr-un fel, copilul intelege ca eu nu-l accept. Asta se traduce in capsorul lui ca nu-l iubesc. El nu are capacitatea, inca, sa inteleaga ca este vorba despre comportamentul lui, nu despre el ca fiinta.

Am invatat ca, atunci cand il critic, copilul crede ca este nedemn de a fi iubit si asta ii scade mult increderea in el.

Am invatat ca un copil este ca un buretel insetat. Absoarbe tot ceea ce fac si spun eu, ca parinte. Invata in fiecare clipa de la mine, indiferent daca eu sunt sau nu constienta de asta.

Daca ma vede si aude pe mine ca il critic pe el sau pe cei din jurul meu, atunci ajunge sa creada ca asa este bine si face si el exact acelasi lucru.

Acum, pentru ca sunt constienta cat de mult rau pot sa faca acuzatiile si criticile, sau mai bine zis cat de mult rau pot face etichetele de orice fel, evit sa mai fac afirmatii de genul “ A fi …” sau “A nu fi…”

Si cu toate acestea, inca imi este greu uneori sa imi infranez supararea si sa nu reactionez atunci cand unul din copiii mei face ceva gresit.

Pentru a depasi astfel de momente, am gasit o solutie care pe mine ma ajuta foarte mult si vreau sa ti-o spun si tie:

In loc sa spun orice altceva imi vine sa spun, ii pun copilului o intrebare : “Cum s-a intamplat?”  sau “Despre ce este vorba? “.

Este o intrebare care nu pune accent pe el, ci pe faptele petrecute. In felul acesta imi dau mie ragaz sa imi controlez emotiile si il las pe copil sa explice cum s-au petrecut faptele.

Astfel vorbim despre ce s-a intamplat, nu despre ce sau cum este el. Urmarim impreuna modul cum un lucru a dus la altul si ne dam seama ce ar fi bine sa faca in viitor.

De cand am descoperit  aceasta intrebare am observat la copiii mei o putere mult mai mare de a recunoaste atunci cand gresesc si o atitudine pozitiva si cooperanta, in locul uneia de auto-aparare si revolta.

Foloseste intrebarea asta prima data cand esti pus intr-o situatie similara si vezi ce se intampla!

Atunci cand vei observa schimbarea in copilul tau, da-mi si mie de stire, ca sa ne bucuram impreuna!

Multumesc, Oana

 

 

 

 

Comments