pareri diferiteMult timp am fost foarte suparata din cauza modului diferit in care vedeam viata eu si tatal copiilor mei.

La inceputul casniciei noastre ne-am iubit foarte mult, ne-am completat unul pe celalalt si am facut lucruri minunate impreuna.

As putea spune ca am crescut impreuna. Ne-am cunoscut la 18 ani si am invatat unul de la celalalt tot ce credeam noi ca avem nevoie sa stim pentru a trai fericiti “pana la adanci batraneti”.

Cu toate astea, pe masura ce au trecut anii, diferentele dintre noi s-au accentuat , convingerile noastre despre viata s-au schimbat si am ajuns intr-un moment in care nu am mai putut face nimic pentru a salva relatia noastra.

Nici acum nu imi vine sa cred ca acest lucru a fost posibil!

Uneori am impresia ca sunt intr-un vis care se va termina in curand si ca atunci cand ma voi trezi vom fi din nou impreuna. O familie fericita, cu bucurii si provocari, cu doi copii minunati si cu bunici veseli si plini de viata.

Stiu insa ca asta e realitatea, oricat de dureroasa ar fi ea.

Sunt aproape patru ani de la despartirea noastra. Copiii au crescut, bunicii au imbatranit sau au plecat de langa noi, iar noi am ales sa mergem mai departe pe drumuri foarte diferite.

La workshop-ul de aseara, in timp ce povesteam cu parintii, i-am rugat sa se gandeasca la relatia lor de cuplu ca la o fiinta vie.

Pentru ca asta este. O fiinta vie.

O fiinta care are nevoie sa fie hranita cu IUBIRE, INCREDERE, RESPECT, PASIUNE, BUCURIE si multe, multe alte “ingrediente” si “condimente” care sa o mentina puternica si sanatoasa.

Daca am privi asa relatiile, multe divorturi s-ar rezolva de la sine si noi am fi mult, mult mai fericiti.

Am sti ca este foarte important sa hranim aceasta fiinta in fiecare zi cu emotii cat mai frumoase si mai inalte si am evita sa o intoxicam cu vaicareli, amenintari, invinovatiri si negativism.

Ce s-a intamplat in cazul meu si al fostului meu sot?

Caz destul de banal, as putea spune. Nimic iesit din comun. Ne-am incadrat perfect in tiparul majoritatii divorturilor oamenilor de afaceri de aproape 40 de ani din Romania.

Am fi putut evita toate astea?

Privind acum in urma, inteleg ca nu. Din pacate, nu. Amandoi am facut tot ce am crezut ca e mai bine, pentru noi si pentru copiii nostri, cu ceea ce stiam fiecare dintre noi in acea perioada.

Am stiut prea putin?

Asta e. Am invatat pana la urma ce aveam de invatat si am mers mai departe.

Nu mai suntem si nu vom mai fi niciodata iubiti, in aceasta viata. Acea legatura dintre noi a murit, a fost jelita, ingropata si uitata in cate un colt al inimilor noastre.

Insa, cat timp vom trai, ramanem parintii copiilor nostri. Aceasta legatura dintre noi nu poate si nu are voie sa moara, pentru echilibrul, fericirea si implinirea copiilor nostri.

Asta cred eu si de aceea imi doresc din tot sufletul sa reusesc sa ma inteleg cu tatal copiilor mei.

Insa lucrurile nu s-au rezolvat inca intre noi, desi au trecut aproape patru ani.

Recunosc, am facut foarte multe greseli in acesti ani. Rana tradarii din mine a fost foarte puternica si o perioada m-am purtat ingrozitor atat cu el cat si cu noua lui sotie.

Pe copii i-am ranit, i-am debusolat si i-am speriat, intr-o perioada in care aveau foarte mare nevoie sa se simta in siguranta alaturi de mine.

Da, am facut toate astea.

Apoi am inteles ca am nevoie sa imi regasesc echilibrul pentru a putea fi mama de care au nevoie copiii mei. Si am pornit pe drumul cautarii si dezvoltarii personale.

Ce s-a intamplat pe acest drum?

Cum era si normal, multe valori si convingeri pe care le consideram foarte importante pentru mine, si-au pierdut sensul. Am inceput sa vad viata cu alti ochi si am descoperit atat de multa bucurie si frumusete, incat am vrut sa o impartasesc, plina de entuziasm cu copiii mei si cu tatal lor.

Si… ce crezi? Am reusit?

Cu cel mic, da, in foarte mare masura. Insa, cu fiica mea adolescenta si cu tatal ei, lucrurile sunt foarte departe de ceea ce imi doresc.

Eu si tatal copiilor mei vedem foarte diferit viata in acest moment. In timpul casniciei noastre am avut foarte putine conflicte. Insa acum ne este foarte greu sa ajungem la un punct comun in ceea ce priveste educatia copiilor nostri.

Eu sunt complet impotriva pedepselor si recompenselor. Daca ai citit articolele pe care le-am scris pe aceste teme, ti-ai dat seama cat de convinsa sunt de adevarul meu si cat de frumos raspund copiii la iubirea neconditionata.

El foloseste foarte des aceste doua parghii. Este convins ca fara ele copiii ar creste ca niste buruieni, ca nu ar sti ce inseamna disciplina si nu ar reusi nimic in viata.

Eu cred ca e bine sa il sustin pe copil sa aleaga ce ii place sa faca. El crede ca un copil trebuie directionat, pentru ca altfel se va pierde in neant.

Si tot asa. O multime de convingeri care intra in conflict si fac foarte grea sarcina de a ne educa copiii in armonie si bucurie.

Si cum iti spuneam, o perioada lunga de timp am fost foarte suparata din acest motiv.

Insa, la un moment dat am constientizat un lucru care mi-a dat o perspectiva foarte frumoasa asupra situatiei in care se afla copiii nostri.

Vreau sa impartasesc cu tine aceasta perspectiva, pentru ca iti poate fi de mare ajutor, atunci cand nu stii ce sa mai faci pentru a-ti convinge partenerul ca greseste in educatia copiilor vostri.

Se intampla in foarte multe familii ca mama si tata sa nu fie de aceeasi parere, in multe dintre situatiile vietii de familie. Este foarte normal si firesc sa se intample asa, daca te gandesti cat de diferiti suntem si cat de complexe sunt experientele noastre de viata.

Din pacate nu luam decizia sa ne casatorim dupa ce facem teste de compatibilitate a valorilor si convingerilor noastre de viata.

Si, stii ceva? Nu are nici un sens sa ne luptam cu asta! Batalia e pierduta din start, de fiecare dintre noi.

Cel mai bun lucru posibil, atat pentru copii cat si pentru parinti, este sa ne obisnuim cu aceste diferente. Nu este o situatie usoara, dar poate fi foarte utila in dezvoltarea iubirii neconditionate.

Uite ce am invatat eu:

Daca noi, parintii, nu putem fi de acord cu privire la modul in care sa ne purtam cu copiii, este bine sa avem intelepciunea de a le spune, fiecare dintre noi, ce credem.

Apoi, il putem lasa pe copil sa decida ce anume va crede.

Poti face asta fara sa te simti respins ca parinte, daca un copil alege credinta celuilalt parinte?

Nu e o situatie usoara, crede-ma. Am trait asta cu fiica mea adolescenta si emotiile pot fi foarte puternice.

Insa, pentru copil trebuie sa fie foarte clar faptul ca ambii parinti ii vor binele. Copilul va avea astfel un exemplu foarte bun pentru a invata sa accepte diferentele dintre oameni. Daca parintii isi accepta diferentele, in general, copilul alege uneori optiunea mamei, alteori pe cea a tatalui.

O astfel de atitudine il ajuta mult sa isi dezvolte propriul discernamant pentru a raspunde propriilor nevoi, in functie de ceea ce simte el intr-un anumit moment.

Si asta este un lucru minunat, nu-i asa?

De aceea, nu ma mai supar atunci cand tatal copiilor mei face ceva ce intra in conflict cu ceea ce cred eu.

Le explic copiilor ca asta este ceea ce crede el si este bine sa il respecte pe tatal lor si sa faca ceea ce el le cere.

In egala masura le spun si ceea ce cred eu.

Le arat o alta perspectiva si ii sustin atunci cand simt ca lucrurile pe care le face tatal lor risca sa le coboare stima de sine sau sa le afecteze modul in care percep iubirea.

Asta e tot ce am reusit sa fac eu, pana acum.

Tu ce faci in astfel de situatii? M-ar ajuta foarte mult sa stiu.

Multumesc!

Cu drag,

Oana

Comments