maini fericiteM-am intrebat de multe ori in ultimul timp care este motivul pentru care a fost nevoie de atat de multa suferinta pe acest Pamant.

Egoismul oamenilor, avaritia lor, dorinta de mai mult si tot mai mult, setea lor de putere si dorinta de a demonstra ca au dreptate indiferent cat de mult i-ar costa asta, abandonul in dependente de tot felul, de la mancare, alcool, sex si droguri, pana la munca infernala,  toate astea par a fi cauzele suferintei, insa, in realitate sunt doar efectele ei.

Accidentele, bolile, despartirile bruste de cei dragi, cataclismele, pierderile de tot felul si razboaiele par a fi pedepsele unui Creator suparat pe care unii dintre noi afirma ca le meritam cu varf si indesat pentru toate pacatele noastre.

Si totusi! Ce fel de Creator ar alege sa ii puna pe oameni in aceasta “cusca de soareci”? Si pentru ce?

Pentru ce Dumnezeu, care e numai iubire si care i-a creat pe oameni dupa chipul si asemanarea sa, si-ar lasa copiii sa faca atat de mule greseli, pentru ca apoi sa le aplice metode corective atat de aspre? Si apoi, daca EL este in tot si in toate, atunci este si in partea intunecata a oamenilor, nu? Pentru ca nimic nu poate exista inafara LUI.

Si atunci despre ce este vorba aici? Ce avem atat de important de invatat incat a fost nevoie de suferinta mii poate milioane de ani pe acest Pamant?

Daca ii dai creierului o intrebare, nu se lasa pana nu gaseste un raspuns. Stiai asta? Pur si simplu este ca si cand ai porni un program pe calculator care ruleaza in paralel cu multe alte programe si care nu se opreste decat atunci cand gaseste un raspuns.

Asa a facut si creierul meu. A cautat in permanenta explicatii si motive, pana ce, la un moment dat a ajuns la un raspuns. Stiu sigur ca nu este raspunsul final. Este raspunsul din clipa prezenta, cu intelegerile pe care le am acum, din trairile mele si din tot ce am aflat pana acum.

Am observat, din experienta suferintei personale, ca lucrul cel mai greu pentru mine a fost sa simt compasiune pentru propria mea fiinta.

Confundam compasiunea cu mila si imi era ingrozitor de greu sa accept ca altor oameni le-ar putea fi mila de mine. Si atunci imi continuam lupta, cu si mai mare indarjire. Nu aveam voie sa pierd. Indiferent de cat de greu imi era, eram puternica si cei care ma vedeau cazuta trebuiau sa ma vada zambind cat mai repede posibil!

Imi aduc aminte un curs la care am fost acum patru ani, in care am spus ca mi-as dori sa am mai multa “empatie fata de mine insami”, insa nu pot accepta sub nici o forma mila celorlalti oameni.

Un prieten mi-a spus atunci : “ Tocmai asta iti blocheaza vindecarea.”

As vrea sa iti spun ca am inteles atunci ceea ce voia sa spuna bunul meu prieten. Ca am constientizat cat de mult rau imi faceam singura si ca m-am lasat ajutata.

Numai ca nu a fost asa. Am avut nevoie de experiente mult mai grele pana sa ajung acolo.

Iti suna cunoscut ceea ce povestesc? Te consideri un om puternic si inteligent?

Ei bine, cu cat mintea ta e mai exersata si cu cat ai mai multe reusite, cu atat iti va fi mai greu sa simti compasiune fata de tine insuti. Pentru ca esti obisnuit sa iti exersezi vointa, sa tragi de tine pana la epuizare, sa faci oricat de multe sacrificii si sa obtii tot ceea ce iti doresti. Si asta ti se pare singura cale pentru reusita in viata.

Si totusi, daca nu e asa? Te-ai gandit vreodata la asta?

Acum doi ani, stand de vorba cu dr. Menis Yousry, i-am spus ca pana pe la 39 de ani am mers din succes in succes, dupa care am inceput sa pierd.

“Ai avut mare noroc ca ai inceput sa pierzi!” mi-a spus dr. Menis, zambind.

La vremea aceea incepusem sa ii dau dreptate, insa cu doi ani inainte l-as fi considerat nebun.

Au fost ani grei. Ani in care EGO-ul meu s-a luptat din rasputeri pentru ceea ce credea el ca este creatia lui. Insa la un moment dat a cedat si aproape tot ce crezusem pana atunci ca era important a devenit nesemnificativ.

Imi amintesc si acum o noapte in care plangeam si priveam filmul vietii ce se derula in mintea mea.

Priveam in urma si imi spuneam : “Doamne, cata incrancenare! Am uitat complet sa ma bucur de viata.  Munca istovitoare, divortul, moartea tatei, certurile interminabile cu tatal copiilor, afacerile pierdute, singuratatea. Drumurile noi, pline de incercari. Alte pierderi, alte certuri, alte lupte. Urcusuri si coborasuri intr-un freamat continuu. Pentru ce? “

In acea noapte de gratie, pe care nu o voi uita niciodata, in care EGO-ul meu a capitulat, (doar pentru o scurta perioada de timp :) ), am simtit pentru prima oara compasiune pentru mine insami.

Lupta nu mai avea nici un sens. Imi amintesc ca m-am luat in brate ca pe un copil si in acea imbratisare m-am vazut pe mine si am simtit ca ma iubesc pentru prima oara.

Pur si simplu acea clipa a fost inceputul unei alte vieti. O viata traita in “alta dimensiune”, cu empatie si compasiune pentru mine si pentru toti ceilalti oameni. Cu iubire si recunostinta maxima pentru fiecare clipa traita. Cu incredere in mine, in Viata si in oamenii din jurul meu.

Si a mai fost ceva. Am vazut atunci, cu foarte mare claritate, ca in toate momentele grele am fost sustinuta. De parca ceva sau cineva statea mereu in preajma mea si ma proteja, ghidandu-mi pasii catre adevarata misiune a vietii mele.

Facand aceasta retrospectiva, dupa indelungi dezbateri, mintea mea a ajuns la urmatoarea concluzie:

Avem nevoie de suferinta pentru a ajunge sa simtim compasiune pentru noi insine. Doar asa putem simti compasiune autentica fata de ceilalti oameni. Iar compasiunea este singura cale catre iubirea neconditionata, linistea interioara si pacea pe care ni le dorim cu totii.

Doar asa ajungem sa experimentam “magia”, abandonandu-ne si dand voie miracolelor sa se intample in viata noastra.

Pare sa aiba sens concluzia mintii mele, nu-i asa? Suferinta nu e neaparat necesara, dar daca noi oamenii, nu putem face saltul catre iubire neconditionata decat astfel, atunci asta e.

Insa inima mea imi mai sopteste ceva.

Suferinta vine atunci cand refuzi realitatea pe care o traiesti si cauti explicatii pentru ceea ce se intampla.

Trairea pura, in clipa prezenta, nu contine suferinta.

In cele mai tragice si traumatizante experiente din viata noastra intra in functiune un sistem de protectie care ne face sa ne detasam de noi insine. Ne privim de undeva de sus, facand tot felul de lucruri, care mai de care mai grele poate, insa in acea clipa prezenta este doar traire pura. Nimic altceva!

Dupa ce evenimentul s-a incheiat, incepe dialogul mintii si ne trezim intr-un adevarat carusel emotional, dorindu-ne sa gasim explicatii si intelegeri. Ne revoltam, vrem sa avem dreptate, ne infuriem sau ne victimizam. Si toate astea impreuna ne aduc suferinta.

In concluzie doar mintea noastra ne aduce suferinta. Si, daca o educam inca din copilarie sa gandeasca intr-un anume fel, putem sa depasim cu gratie orice incercare, traind constienti, atenti si plini de recunostinta pentru intreaga Creatie.

De aceea m-am hotarat sa lucrez cu parintii pentru a-i sustine sa isi creasca copiii astfel incat sa devina adulti fericiti, puternici si increzatori.

De aceea organizez ateliere pentru parinti, copii si profesori, in care exersam atentia la emotii, empatia, constienta si cunoasterea de sine, capacitatea de a gasi solutii si de a face cele mai bune alegeri, in functie de valorile personale.

E un drum minunat, pe care odata pornit, indiferent de varsta, nu te mai poti intoarce.

Atunci cand intelegi ca tot ce ai de facut este sa privesti in interiorul tau, pentru a te intelege cat mai bine, pentru a sti cine esti si pentru a te exprima cat mai autentic, viata ta se simplifica foarte mult si devine extraordinar de frumoasa si implinitoare.

Iar daca stii aceste lucruri din copilarie, suferinta dispare de la sine. Pur si simplu!

Ce parere ai despre aceste intelegeri ale mele? Vrei sa cream impreuna o lume fara suferinta?

Daca esti intr-un moment critic in viata ta si vrei sa stii mai multe despre asta, scrie un comentariu la acest articol.

Voi veni in intampinarea ta, cu mare drag si bucurie!

Oana

Comments