compunere

Cat de mult ii place copilului tau sa isi faca temele la limba romana?

Te intreb acest lucru pentru ca, marea majoritate a copiilor pe care i-am intalnit, nu sunt deloc fericiti sa scrie si, daca au cumva de facut o compunere, ar face orice numai sa scape intr-un fel de aceasta “corvoada”.

Mai mult decat atat, la un moment dat, la un workshop pentru parinti, cineva ne-a povestit ca atunci cand aude cuvantul “compunere”, simte cum ii revin toate amintirile “rele” din copilarie.

Bunica ei, care era profesoara de matematica, o ajuta sa isi faca si compunerile la limba romana. De fiecare data, pana la urma bunica scria compunerea, iar ea o copia, fara ca macar sa incerce sa inteleaga despre ce era vorba in textul pe care il copia.

Nu era deloc bucuroasa atunci cand ne povestea despre asta. Nu i-a placut niciodata sa scrie in copilarie si nici acum nu parea prea incantata de aceasta idee.

O alta mamica ne-a spus cat de greu ii este sa renunte sa o mai ajute pe fiica ei sa isi faca temele. Teme pe care, de cele mai multe ori, copilul le amana pana noaptea tarziu, sau uita sa si le faca.

Alta data, un tatic ne-a povestit destul de necajit cat de greu ii este sa il convinga pe fiul sau sa isi faca temele si cat de tare se cearta cu el din cauza acestui subiect.

Stii bine ca as putea continua la infinit cu astfel de exemple, nu-i asa?

Daca varsta copilului tau a trecut de sase ani, intelegi prea bine frustrarea, furia, tristetea sau neputinta care ii cuprinde uneori pe parinti, cand vine vorba despre scoala.

Zilele trecute, Andrei, baietelul meu de 9 ani, era in aceeasi situatie.

Avea de scris o compunere despre modul cum si-a petrecut o zi de vacanta si nu avea nici un chef sa se apuce de ea.

Citisem pana atunci multe astfel de compuneri scrise de el.

Erau scrise in minunatul stil, numit “telegrama”.

O inlantuire de propozitii formate din subiect si predicat, de genul:

“M-am trezit. Am mancat. Apoi am plecat la gara. Am mers cu trenul. Am ajuns in Bucuresti. Am fost in parc. M-am jucat. M-am uitat cu mama la un film. M-am culcat.”

Asa-zisele compuneri aveau cam jumatate de pagina si erau scrise in “timpul record” de o ora!

In tot acest timp Andrei se gandea ce ar putea scrie si se foia pe scaun fiind atent la tot ce se intampla in jurul lui, mai putin la ceea ce avea de facut.

De data asta, insa, s-a intamplat ceva diferit.

Eram la “casuta veseliei” si era cu noi si Vio, care venise sa lucreze la o carte pe care o avea de corectat.

I-am spus atunci lui Andrei:

“Uite, intreab-o pe Vio cum sa faci compunerea. Poate iti da ea cateva idei.”

Zis si facut!

Lui Andrei ii este foarte draga Vio.

Firea ei prietenoasa, vesela, deschisa, copilaroasa uneori i-a castigat increderea inca de prima data cand s-au intalnit. Asa ca nu i-a fost deloc greu sa mearga la ea si s-o intrebe:

“Ce sa fac? Iar am de facut o compunere si nu am nici chef si nici prea multe idei..”

Eu lucram intr-un birou alaturat si, mare mi-a fost mirarea sa il vad pe Andrei, dupa mai putin de jumatate de ora, cum vine foarte fericit, fluturand in mana o foaie:

“Mami, mami, am facut o compunere super intr-un sfert de ora si m-am si distrat!!!”

Plin de mandrie mi-a intins foaia pe care scrisese compunerea. Scrisese o pagina intreaga si inca doua randuri, pe cea de-a doua pagina! Intr-un sfert de ora!!

“Uau! Foarte interesant.” Mi-am zis si am inceput sa citesc compunerea.

In timp ce citeam simteam cum ma cuprinde duiosia. Imi era atat de drag de el! Scrisese atat de frumos! Nu citisem niciodata o compunere mai frumoasa!

Uite cateva randuri:

“M-am trezit somnoros. Am mancat si am mers la gara. Eu m-am bucurat cand am vazut-o pe mamaia in gara. In tren m-am plictisit, dar mamaia s-a jucat cu mine si m-am bucurat.”

“Cand am vazut-o pe mama, am avut mai multe emotii, dar cel mai mult bucurie. Cand am vazut-o pe Vio mi-am dat seama ca nu merita sa raman in Galati.”

Ai putea spune ca nu e mare lucru. Frazele nu sunt savante si pot fi mult imbunatatite.

Insa, pentru prima oara, copilul meu scria despre emotiile lui.

Iti dai seama ca mi s-a parut cea mai frumoasa compunere pe care am citit-o vreodata, nu?

Si era atat de fericit! Era tot numai un zambet.

“Dragule, e atat de frumos ce ai scris! Imi place foarte mult! Cum ai facut?”

“Pai, am scris ideile principale pe o foaie si apoi am adaugat emotiile pe care le-am simtit. Asa mi-a zis Vio sa fac. Si a fost super!!!”

Da, era super! Mai ales faptul ca ii placuse atat de mult!

Reusise sa scrie o compunere si sa se simta bine in timp ce o scria. Mare, foarte mare realizare!!!

De atunci au mai trecut trei zile. Trei zile in care, in fiecare seara, fiul meu a scris cate o compunere despre ce a facut si cum s-a simtit. Si a fost la fel de incantat, de fiecare data!

Cum a reusit Vio sa faca asta? Cum a reusit sa transforme “o corvoada” intr-o adevarata bucurie?

Iti spun sincer, desi pana acum am citit foarte multe compuneri scrise de Andrei, niciodata nu mi-a trecut prin cap sa ii spun sa adauge emotiile pe care le-a simtit.

Aproape tot ceea ce fac se refera la constienta emotionala, la modul cum sa fim prezenti, atenti la emotiile noastre si ale copiilor nostri, insa, in cazul compunerilor, pur si simplu nu am facut aceasta conexiune.

Mai mult decat atat. Scriu articole si stiu cat de important este sa povestesc ceea ce simt si sa creez o imagine emotionala cat mai vie si clara, insa, in cazul fiului meu, a fost de parca as fi uitat tot ce stiam.

Cum de s-a intamplat asta? Nu stiu. Sincer.

Sau poate stiu. Poate mi-a fost frica sa provoc acest subiect sau poate am crezut ca ii va fi greu sa scrie ceea ce simte.

Nu are nici cea mai mica importanta care au fost motivele pentru care nu am facut-o.

Tot ce stiu acum este faptul ca fiul meu de-abia asteapta sa scrie in fiecare seara, iar eu sunt foarte nerabdatoare sa citesc compunerea si sa vorbesc cu el despre emotiile pe care le-a simtit peste zi. Si ii sunt foarte recunoscatoare Violetei pentru asta!!

Multumesc Vio! Multumesc din tot sufletul meu!

Stiam eu ca te descurci de minune, insa nu simtisem asta, “pe pielea mea”.

Acum inteleg cum de sunt atat de fericiti copiii care fac cu tine cursul de dezvoltare a inteligentei emotionale prin scris! Multumesc! Sunt foarte recunoscatoare ca te-am intalnit!

Metoda aplicata de Vio este simpla, testeaz-o si tu.

Poti sa ii spui copilului tau sa isi faca un jurnal in care sa scrie ce a facut si cum s-a simtit peste zi.

  • Pasul 1: Spune-i sa scrie faptele. ( ceva de genul telegramei pe care o scria Andrei pana acum.)
  • Pasul 2: Spune-i sa isi aminteasca emotiile pe care le-a simtit in fiecare situatie si sa le adauge faptelor descrise.
  • Pasul 3: Cititi impreuna ceea ce a scris copilul, in fiecare seara si vorbiti despre emotiile descrise de catre el.

Are sens sa iti mai spun cat de bine va veti simti si cat de mult va consolida relatia voastra acest mic obicei?

Iti vei cunoaste mai bine copilul, il vei intelege si il vei ajuta si pe el sa isi cunoasca si sa isi inteleaga emotiile.

Ce poate fi mai frumos de atat?

Daca te hotarasti sa faci acest lucru pentru tine si copilul tau, te rog, impartaseste cu noi din experienta voastra, vreau sa ne bucuram cu totii alaturi de voi!

Cu drag,

Oana

PS: Daca iti este greu sa faci acest pas catre copilul tau, nu uita, Vio este la “casuta veseliei” si poate incepe o poveste minunata impreuna cu tine si copilul tau.

Comments