Vreau sa iti povestesc ce am facut eu week-endul trecut si sa te rog sa-mi spui parerea ta despre modul cum ar fi mai bine sa ne educam copiii: in competitivitate sau pentru evolutia lor personala.

Zilele trecute am fost cu baiatul meu la un turneu de fotbal. Timp de doua zile, echipe din diverse orase ale tarii s-au intalnit la un campionat de fotbal.

Au fost 45 meciuri de fotbal a cate 40 de minute, pe doua terenuri! Un adevarat maraton fotbalistic!

Eu nu ma pricep deloc la fotbal, insa, m-a prins atmosfera de pe stadion si mi-a placut tare mult sa ii urmaresc atat pe copiii care jucau cat si pe parintii din tribune.

Tatii erau foarte patimasi si tipau cat puteau de tare. Ai fi zis ca e o lupta pe viata si pe moarte, nu un meci de fotbal! La un moment dat erau mai bine de douazeci de antrenori, pentru ca fiecare tata ii spunea cate ceva baiatului sau.

Mamele erau mai linistite, insa, in momentele cheie, incepeau si ele sa strige : “Haide, paseaza!”, “Gooooool! Bravo!”, “Tu acum!”, “Bravo copii”, si tot felul de alte incurajari.

Atentia mea a fost mai mult pentru copiii de 8-9 ani, pentru ca in aceasta categorie de varsta juca baiatul meu.

Mi-a fost tare drag sa-i privesc, mai ales pentru pasiunea cu care jucau.

In acelasi timp i-am admirat pentru bucuria extrem de puternica atunci cand castigau un meci cat si pentru modul foarte frumos si natural in care acceptau infrangerea.

Si uite asa, uitandu-ma la modul cum reactionau copiii si parintii la victorii si la infrangeri, m-am surpins gandindu-ma la modul in care suntem educati si invatati sa reactionam in astfel de situatii.

Copiii jucau fotbal de dragul jocului!

Pentru ei conta foarte mult sa joace, indiferent care era scorul la finalul meciului. Se bucurau, fireste, atunci cand castigau, insa, in cazul in care pierdeau, acceptau cu demnitate si recunosteau ca echipa cealalta a fost mai buna. Nu se lamentau, nu se plangeau, nu se acuzau unii pe altii. Era o acceptare fireasca si foarte frumoasa.

Parintii in schimb voiau neaparat victoria!

Pentru ei conta foarte mult locul obtinut, golurile date de fiecare copil si cat de corect era arbitrul. La un moment dat au inceput chiar sa se certe cu arbitrul, pentru ca li se parea ca favorizeaza o anumita echipa.

Traim intr-o lume foarte competitiva. Noi, adultii, vrem sa fim cei mai buni, indiferent cat de greu ne este sau ce sacrificii facem pentru asta, si, incet, incet, copiii nostri invata asta de la noi.

Sunt astfel prinsi si ei in acest vartej, din care, dupa parerea mea, nu iese nimeni invingator.

E foarte greu sa vrei sa fii locul 1 toata viata! O spun din proprie experienta!

Perfectionismul si dorinta de a fi cea mai buna, in toate domeniile vietii mele, m-a lipsit de multe bucurii, a dus la multa indarjire si, in final, la multe pareri de rau.

Cum ar fi daca am face cu pasiune ceea ce facem, fara sa fim atat de dependenti de dorinta de a fi locul 1?

Cum ar fi daca ne-am invata copiii sa se compare in permanenta doar cu ei insisi? Astazi sa fie mai buni decat ieri, maine sa fie mai buni decat azi, si tot asa…

Eu cred ca lumea ar fi mult mai frumoasa si cu totii am fi mult mai fericiti.

Increderea copilului in el insusi nu are cum sa creasca atunci cand il compar in permanenta cu altii.

Unde mai pui faptul ca, daca ii mai si spun, asa cum am auzit adesea in cele doua zile de fotbal : “ Ce faci, mai, dormi pe tine?”, “ Alearga! Nu sta!”, “ Unde ti-e capul?”, sau “ Sa vezi ce-ti fac cand ajungem acasa!”, nu fac decat sa il incarc cu rusine, vinovatie si un sentiment inutil de inferioritate, care il va face sa aiba foarte putina incredere in el.

Imi amintesc cum, intr-o pauza, un baietel a venit la tatal sau, ca sa bea apa. Dupa parerea mea, copilul jucase foarte bine. Era numai suflet. Alergase pe tot terenul. Se straduise din greu. Si daduse chiar cateva pase foarte bune.

A venit spre tatal sau cu o privire plina de bucurie. Era foarte fericit, desi echipa lui pierdea.

As vrea sa il fi vazut si tu, in clipa in care tatal lui i-a spus : “Ce te hlizezi asa? Nu vezi ca pierdeti? N-ai dat nici un gol! Ce naiba faci?”

Pur si simplu intregul corp al copilului, care pana atunci era plin de energie, s-a inconvoiat, de parca ar fi primit o greutate de o tona pe umeri. Lumina din ochii lui s-a stins, intr-o clipita. A baut apa si a plecat inapoi pe teren.

Ce crezi tu ca s-a intamplat in a doua repriza?

Copilul nu a mai alergat. Era foarte timorat si, daca mingea ajungea la el, o pierdea imediat. Din cand in cand se uita in tribuna la tatal sau, care urla cat putea de tare: “Las’ ca vezi tu acasa!”

Si acum ma doare sufletul cand ma gandesc la acel copil. Crede-ma te rog, a jucat foarte bine in prima repriza, si, cu o incurajare din partea tatalui sau ar fi facut minuni in a doua repriza!

Cu siguranta ca tatal, daca ar fi fost atent la reactiile copilului, si-ar fi dat seama ca vorbele lui l-au determinat pe copil sa piarda atat increderea in el insusi cat si bucuria jocului.

Dar tatal era orbit de propriile lui emotii si de dorinta lui de a demonstra lumii ce fotbalist bun este copilul lui.  Nu isi dadea seama ca tocmai vorbele lui afectasera performanta copilului!

Si daca ar fi numai atat! Dar acesta este genul de experienta pe care un copil nu o poate uita toata viata lui si ii submineaza increderea in permanenta.

De aceea este foarte importat sa fii atent la propriile tale emotii atunci cand vrei cu tot dinadinsul sa obtii ceva de la copilul tau.

Increderea in el insusi este foarte importanta pentru copilul tau, ea este unul dintre cele mai mari atuuri pe care le poate avea un om, sau unul dintre cei mai mari sabotori posibili.

In concluzie, pentru a-l sprijini pe copilul tau sa isi creasca increderea in sine, ai de urmat cativa pasi:

  1. Fii atent la propriile tale emotii si verifica in permanenta daca ceea ce iti doresti de la copilul tau este pentru el sau pentru tine.
  2. Incurajeaza-l in permanenta si evita critica, mai ales in public.
  3. Nu-ti compara niciodata copilul cu alti copii.
  4. Nu pune accent pe competitia cu alti copii. Mai bine invata-l pe copilul tau sa fie azi mai bun decat a fost ieri.

Voi reveni asupra acestui subiect si in alte articole in care iti voi spune cand si cum se formeaza stima de sine la copii si care sunt parerile psihologilor despre increderea in sine.

Pana atunci insa, te rog, spune-mi, printr-un comentariu la acest articol, daca iti amintesti in copilaria ta intamplari similare celei de mai sus, si care a fost efectul lor asupra vietii tale.

Multumesc!

Cu drag, Oana

Comments