hopeless“Cunoaste-te pe tine insuti. Abia apoi ii vei putea intelege pe toti ceilalti oameni.”

Am auzit de foarte multe ori aceasta afirmatie si sunt convinsa ca nici pentru tine nu este o noutate.

Nu stiu cum e pentru tine, insa pentru mine a fost doar un citat frumos la care m-am gandit din cand in cand si atat.

Ma intrebam uneori:

“Cine sunt eu? Si cat de mult trebuie sa ma cunosc pe mine pentru a-i putea cunoaste cu adevarat pe altii? Si chiar daca ma cunosc pe mine, ce legatura are asta cu ceilalti?”

O lunga perioada din viata mea nu am putut raspunde la aceste intrebari.

Si nici nu am inteles cu adevarat sensul acestei afirmatii.

Din fericire, la un moment dat a inceput sa se faca lumina in mine.

Atunci cand am putut sa fiu cu adevarat sincera cu mine si cand am devenit constienta de gandurile si emotiile mele, am reusit sa vad si sa accept faptul ca in mine sunt toate calitatile si defectele omenirii.

Am reusit sa vad ca atunci cand inteleg mecanismele mele de protectie le pot intelege si pe ale celorlalti.

Mai mult decat atat, am inteles ca pot recunoaste o emotie traita de alta persoana doar daca am trait-o si eu.

Dar nu oricum.

Doar daca am trait-o intr-un mod CONSTIENT.

Apoi, la nivelul urmator, am inteles ca pot simti pentru o alta persoana doar o emotie pe care o simt si pentru mine.

Mai exact:

Pot simti compasiune pentru ceilalti, doar dupa ce am simtit compasiune pentru mine insami.

Pot simti iubire adevarata pentru ceilalti oameni, doar daca ma iubesc cu adevarat pe mine.

Pot critica pe altii doar daca ma critic pe mine insami.

Pot simti ura pentru altcineva, doar daca ma urasc pe mine insami.

Asa suntem construiti. Realitatea interioara ne creaza realitatea exterioara.

Nu mi-a fost deloc usor sa vad si sa accept aceste lucruri.

Sunt foarte curioasa.

Pentru tine cum suna toate astea?

Inclini sa le dai dreptate, sau mai degraba te contrariaza?

Inainte sa citesti mai departe, te rog scrie la sfarsitul articolului ce gandesti tu despre asta.

………

……….

Ai scris?

……….

……….

Hai, intra in acest joc.

Iti promit ca la final vei afla ceva foarte important despre tine. Si despre noi, toti ceilalti.

………..

……….

Multumesc!

Sa mergem mai departe, acum.

Iti voi povesti o intamplare din viata mea.

Te invit sa urmaresti firul evenimentelor si sa iti imaginezi pentru cateva clipe ca esti in locul meu. Pur si simplu imagineaza-ti ca treci prin ceea ce trec eu. Nimic altceva.

Acum cateva luni am facut o operatie la genunchi.

Povestea este destul de lunga. Nu o voi relua acum. Din cauza unui accident vechi la schi, am fost nevoita sa fac o operatie destul de dureroasa la genunchiul drept.

Pentru revenirea completa dupa o astfel de operatie este nevoie de sase luni.

A fost greu, foarte greu chiar.

Durere. Neputinta. Oboseala. Renuntare. Indarjire. Speranta. Bucurie. Tenacitate. Renastere.

Sunt doar cateva cuvinte care descriu aceasta experienta.

Imediat dupa operatie am primit, chiar la iesirea din spital, o pereche de carje rosii. :)

Timp de o luna m-am deplasat cu ele, pentru ca nu aveam voie sa imi las greutatea pe piciorul drept.

Imagineaza-ti doar.

Mergeam ingrozitor de greu si nu puteam tine nimic in maini, pentru ca erau ocupate cu carjele. In primele zile faceam mai bine de jumatate de ora pentru a parcurge aproximativ 50 de metri.

Cu toate astea experienta deplasarilor dintr-un loc in altul nu a fost nici pe departe atat de rea pe cat ar parea.

Pentru ca toti oamenii au fost foarte draguti cu mine.

Mi-au deschis usile, m-au asteptat si m-au ajutat ori de cate ori am avut nevoie.

Imagineaza-ti cum traversam o strada in Bucuresti.

In mod evident nu imi ajungea timpul in care semaforul pentru pietoni era verde.

Cu toate astea nu am auzit nic macar un singur claxon in acele zile.

Oamenii ma intrebau ce am patit. Ma priveau cu grija si bunavointa.

Ma sustineau chiar daca nu ma cunosteau si ma ajutau in moduri cu totul si cu totul neasteptate.

Cum a fost asta pentru mine?

Recunosc ca am fost uimita intr-un mod foarte placut.

Nu ma asteptam la atat de multa intelegere si compasiune din partea unor oameni necunoscuti.

A fost minunat si m-a ajutat enorm.

Dupa o perioada plina de provocari, iata ca vine in sfarsit si ziua cand am voie sa renunt la carje!

Cu durere si cu o lentoare de invidiat chiar si pentru melci, iata-ma pasind din nou doar pe picioarele mele.

Prima iesire pe strada a fost din nou o uimire, de data asta insa nu una placuta.

Pentru ca acum nu mai era la fel de evident ca am o problema.

Oameni grabiti care se loveau de mine si nu intelegeau de ce nu ma misc mai repede. Soferi care ma claxonau si strigau dupa mine.

Iar eu stiam un singur lucru, ceea ce imi recomandase medicul: “Orice ar fi, nu ai voie sa te grabesti.”

Durere fizica foarte mare, dublata de o durere emotionala si mai mare.

Pentru ca nu imi place sa incurc oamenii iar reactia la respingere nu este tocmai punctul meu forte.

Cu chiu cu vai am ajuns acasa si m-am prabusit pe pat.

“Nu pot continua asa. Mai bine imi iau din nou carjele. “

Mare a fost surpriza mea cand am observat acest gand.

“Serios, Oana? Cum sa iei carjele din nou? Poti sa mergi fara ele!”

“Da, pot. Dar e foarte greu! Si oamenii, oamenii!!! Inainte erau asa de draguti si acum sunt …”

M-am oprit in timp ce gandeam toate astea.

Eram intr-o stare de maxima prezenta, traind cu mare intensitate toate emotiile pe care le simteam.

Durere, tristete, neputita, revolta, toate aceste emotii coexistau in mine in aceeasi secunda.

Nu as putea spune exact ce s-a intamplat, dar faptul ca am reusit sa ma privesc cu atentie, a provocat in mine compasiunea.

Compasiunea pentru fiinta ranita din mine. Compasiune si intelegere.

Acesta a fost momentul de gratie in care am inteles cum functioneaza victimizarea.

Constientizand emotiile pe care le traiam si tentatia de ma baza pe avantajul pe care mi-l aducea folosirea carjelor, am inteles foarte clar motivul pentru care foarte multe victime nu reusesc sa iasa din povestea tragica pe care au trait-o candva.

Victimizarea aduce beneficii.

Oamenii din jur sar in ajutor si astfel viata devine putin mai usoara si mai buna. Te simti iubit si inteles, fara sa fii neaparat constient de asta.

Fii foarte atent acum.

Daca as fi ales sa merg in continuare cu carjele, piciorul bolnav care incepea sa se vindece s-ar fi vindecat gresit, pentru ca nu este in regula sa continui sa mergi in carje cu un picior care poate merge singur.

Durerile emotionale sunt la fel.

Atunci cand incepem sa ne vindecam, contactul cu ceilalti oameni poate fi dureros si inconfortabil.

Daca revenim in starea de victima ne facem vindecarea mult mai grea.

“OK, Oana si ce vrei sa spui cu asta?” Ai putea spune tu, pe buna dreptate.

Ei bine, vreau sa te provoc sa fii atent la momentele cand ai putea fi si tu tentat sa folosesti niste “carje” emotionale de care nu ai nevoie.

Ai putea apela la obiceiuri care te scot temporar dintr-o stare de disconfort, dar care, pe termen lung iti afecteaza stima de sine, puterea interioare, increderea in tine si in viata.

Devino doar constient in acele clipe.

Nu te supara pe tine si nu te judeca.

Doar fii prezent si constient de tot ceea ce simti.

Vei vedea ca in clipa imediat urmatoare nevoia de a apela la obiceiul nociv isi pierde din putere.

In egala masura  te invit sa te gandesti la faptul ca toti oamenii pe care ii intalnesti au rani emotionale.

Daca am purta cu totii ecusoane de genul “Tradat”, “Respins”, “ Nedreptatit”, “Umilit”, lucrurile ar fi putin mai simple.

Am oferi compasiunea noastra celor raniti si am avea grija si intelegere, asteptand cu rabdare vindecarea lor.

Sunt sigura ca am face asta, pentru ca am simtit compasiunea pe care mi-au oferit-o niste oameni necunoscuti.

E drept ca ar fi nevoie si de sinceritate si constienta din partea celor raniti, pentru a indeparta ecusoanele atunci cand incep sa se vindece.

Daca stau bine si ma gandesc, sunt sigura ca ei ar face asta, pentru ca nimic nu se compara cu bucuria de a fi “pe picioarele tale”.

Pentru ca dupa fiecare astfel de provocare, te simti renascut!

O intrebare imi bantuie mintea de la acea experienta.

O intrebare la care nu am gasit inca raspuns.

Crezi ca am putea oferi compasiunea noastra celorlalti oameni fara sa le vedem ranile?

Cu drag,

Oana

Comments