In urma cu sapte ani, baiatul meu ajunsese la adolescenta, iar eu ma framantam si ma intrebam in fiecare zi: “Ce s-a intamplat de nu ne mai intelegem?”.

Pana atunci fusese simplu, frumos, ne intelegeam bine, ne placea sa stam la povesti, jucam table impreuna, ba chiar am improvizat o masa de ping -pong in sufragerie si ne jucam in fiecare seara. Inca imi aduc aminte ce fericit era de cate ori castiga !

Dupa acele clipe in care amandoi eram de nedespartit, s-a intamplat ceva. A intervenit o schimbare si dintr-o data, nu mai stiam ce sa fac in calitate de mama. Aveam zile in care ma revoltam ca existau manuale doar pentru mamele de bebelusi. Imi venea sa spun tuturor din jurul meu ca si pentru mamele de adolescenti trebuie sa se scrie carti.

Cum de nu-si da nimeni seama ca nu-i normal sa lasi un parinte sa bajbaie in necunoscut cand copilul lui a ajuns la adolescenta ?

Pe masura ce imi repetam continuu intrebarea “si eu ce ma fac acum?”, provocarile din partea adolescentului meu erau tot mai mari: statea ore in sir inchis in camera lui la calculator, stiam ca este la meditatii si el era la strand… mi se parea ca vine sfarsitul lumii.

El avea propriul lui univers, cu usa inchisa, iar eu nu gaseam cheia potrivita pentru a deschide acea usa .

Nu stiu daca ai fost vreodata in fata unei situatii asemanatoare, dar pentru mine era ca si cum tot ce facusem pana atunci, dintr-o data nu mai era valabil. Nu mai gaseam cuvintele pe care sa le cunoasca si el, pedepsele nu mai functionau nici ele, nu mai gaseam prilejuri de a sta la povesti si nici imbratisarile parca nu mai erau permise.

Incepusem sa cred in mitul despre “conflictul intre generatii” si imi aduceam aminte ca nici mama nu s-a inteles cu mine in adolescenta mea. Cu toate acestea, ma rugam in fiecare zi ca acest mit sa nu fie valabil cu baiatul meu. Voiam o relatie autentica si deschisa cu el, asa cum mi-as fi dorit sa fi avut si eu cu parintii mei.

Nu stiam ce am de facut. Vorbeam cu parinti care aveau si ei adolescenti, dar parca niciunul nu avea problemele mele sau doar nu le povesteau. Nu stiu. Stiu doar ca, atunci cand am primit un mesaj de la el, intr-o noapte, am crezut ca asta este sfarsitul, ca mai mult de-atat nu se poate.

Imi scria : “Mami, n-am sa-ti pot arata niciodata cat de mult te iubesc. Te iubesc mai mult decat orice altceva pe lumea asta. Stiu cate ai facut pentru mine si cat de mult ma iubesti, dar, te rog mult, nu ma cauta.”

Plecase de acasa si nu voia sa-l caut.

Bine… nu-l caut ca, oricum nu stiu unde sa-l caut.

Dar cum sa stau fara sa-l caut ? Cum sa stau fara sa stiu daca nu cumva viata lui este in pericol ?

Si unde sa-l caut ? De unde sa incep?

Si era noapte tarziu.

Sa sun la politie? Si ce sa le spun?

M-am dus in dormitorul lui si ma uitam in jur, cautand parca un raspuns la toate intrebarile care imi zvacneau in tample. Mi-am adus aminte ca avea o agenda cu numere de telefon. Tremurand, am luat agenda si am inceput sa-i sun pe toti prietenii lui si sa-i intreb daca stiu ceva de el, daca l-au vazut. Am gasit cateva indicii si am iesit pe strada. Aveam adresa unuia dintre ei. Am batut la usa hotarata, mi-a deschis prietenul lui si mi-a spus ca nu-i la el si nici nu stie unde ar putea fi.

Am plecat fara sa stiu incotro, iar mintea mea derutata s-a transformat intr-o cascada de intrebari. Unde si cand am gresit de a plecat de acasa? A plecat din cauza mea? I-am spus ceva in ultimele zile? Oare se gandeste la sinucidere? Ce cauta el la varsta asta si nu gaseste acasa? E clar ca ceva nu stiu sa fac asa cum trebuie, dar ce?

Nici azi nu stiu de ce, dupa cateva minute m-am intors si am batut din nou la usa acelui prieten. Am intrat in casa fara sa-i cer voie si l-am cautat peste tot. Cred ca aratam ca o leoaica disperata ca cineva i-a luat puiul. Nu l-am gasit.

In drum spre casa, mi-am amintit de o multime de momente frumoase de cand era mic si i-am trimis un mesaj in care ii spuneam ca il inteleg si ca poate nici el nu se simte bine asa plecat de acasa, stand printre straini. I-am mai spus ca am incredere ca va avea grija de el pana va hotari ce vrea sa faca. Mi-a raspuns imediat si a recunoscut ca este la acel prieten unde il cautasem si ca o sa vina acasa, pentru ca a vazut cat de mult sufar.

Au urmat cateva saptamani in care el parca renuntase la viata, avea zile la rand in care nu se ridica din pat, iar eu ma invarteam neputincioasa pe langa el. Traiam o disperare muta si nu stiam cum sa-mi ajut copilul. Cum sa fac sa-l aud din nou razand, cum sa fac sa-l vad bucurandu-se din nou de viata ?

Apoi a fost o lunga perioada in care am inceput sa-l ascult in fiecare zi. Am inceput sa aud dincolo de cuvinte. Am lasat la o parte primul impuls de a-l critica si de a-i spune eu cum este mai bine sa gandeasca, sa se poarte si sa se imbrace. Asa am reusit sa vad cat de multe calitati are si cat de simplu e cand doar il iubesc si-i arat ca sunt langa el in tot ce face si mai ales in tot ceea ce simte.

Dupa ce am hotarat sa fiu atenta si prezenta alaturi de fiul meu adolescent, am inteles ca unui adolescent nu ii este deloc usor sa accepte un corp nou, cu modificari aproape zilnice.

Unui adolescent nu-i este usor nici sa se impace cu un nou mod de a gandi despre el, despre ceilalti si despre lume.

In plus, am inteles ca adolescentul are sentimente si dorinte pe care nu le recunoaste si transformari sexuale care ii trezesc multe intrebari.

Acum stiu ca este perioada in care adolescentul, indiferent daca este fata sau baiat, are nevoie de multa atentie, intelegere, sprijin si iubire.

Ce l-a ajutat pe copilul meu in procesul de transformare prin care trecea a fost ca l-am inteles, l-am acceptat asa cum era, l-am iubit, i-am spus de fiecare data cand descopeream o calitate a lui, ii spuneam tot ce gaseam ca face bine si cand avea rezultate bune.

Mi-a spus intr-o zi: “Stii, mami, acum dupa ce mi-ai spus toate astea, imi dau seama ca niciodata, nimeni nu m-a facut sa ma simt atat de important si chiar cred ca sunt cineva acum.”

Acum ma uit zambind si cu recunostinta la acea perioada. Am invatat enorm de multe lucruri despre mine si despre copilul meu.

Am invatat la ce sa fiu atenta si cum  sa-l ascult cand sunt langa el. Am invatat ce puternice sunt emotiile pentru un adolescent si ca merita sa fiu atenta la ele atunci cand vorbim.

Am invatat ca si copilul meu are nevoie de apreciere si recunoastere si am invatat ca nu este foarte greu sa fac toate aceste lucruri si cu el, asa cum fac deja cu ceilalti oameni din viata mea. Am invatat sa fiu eu exemplu pentru copilul meu.  Imi doream sa fiu o mama de care sa fie mandru si de la care sa aiba ce sa invete. Asa a inceput transformarea mea.

Acum stiu ca, acea etapa este pentru adolescent una asemanatoare cu perioada in care un copil mic are o mie de “de ce-uri” pe zi. Doar ca la adolescenta intrebarea este “Cine sunt eu?”. Uneori nici pentru noi, parintii, nu este usor sa raspundem la aceasta intrebare.

Acum stiu ca adolescenta este o perioada fragila si, in acelasi timp necesara, este perioada de trecere spre a deveni adult.

Adolescenta nu este doar despre cum devine adult adolescentul, este si despre cat de puternic si intelept devine parintele alaturi de adolescent.

Parinte drag, daca ai un adolescent sau un preadolescent, pentru a evita situatiile in care copilul tau se inchide sau se revolta si pentru a pastra armonia in caminul vostru, fa un prim pas si fii atent la copilul tau dincolo de cuvinte, fii atent la ce simte si respecta toate sentimentele lui.

Vorbeste cu el tinand cont de sentimentele lui si, mesajul pe care i-l transmiti, fa in asa fel incat sa pastreze intact respectul copilului si pe al tau.

Tine ochii larg deschisi sa gasesti la copilul tau acele calitati pe care vrei sa le dezvolte si vorbeste-i despre ele cu apreciere.

Aprecierile privind partile bune ale copilului fa-le inainte de a-i da instructiuni clare despre ce vrei sa faca sau sfaturi despre cum crezi tu ca e mai bine pentru el. Cand copiii adolescenti sunt prinsi in vartejul unor emotii puternice nu mai pot asculta pe nimeni si nici nu accepta sfaturi.

Parinte drag, ai un copil adolescent sau preadolescent?

Ai avut si tu momente in care nu mai stiai ce sa faci? Cum ai depasit acele momente?

Scrie un comentariu pentru comunitatea aceasta de parinti dornici sa fie parinti minunati pentru copii minunati.

Te imbratisez cu drag,

Zoia

Comments