GrandfatherAi norocul sa ai parintii in preajma si sa te poata ajuta la cresterea copiilor tai?

Esti cu adevarat binecuvantata!

Sunt atat de multe momente cand o ora de pauza face cat o vacanta de o saptamana, mai ales atunci cand copilul este foarte mic si plange mult, asa ca, daca o bunica sau un bunic pot fi prin preajma, esti o mare norocoasa!

Atunci cand am nascut-o pe fetita mea, parintii mei, desi locuiau in acelasi oras cu noi, inca munceau asa ca nu puteau sa ma ajute.

Primele luni ale fetitei mele au fost ingrozitor de grele pentru amandoua.

Privind acum in urma imi dau seama ca a fost atat de greu in primul rand din cauza ca eu eram foarte speriata si nu stiam sa fac nimic.

Agitatia mea am transmis-o fetitei mele, asa ca, in primele patru luni atat ea cat si eu am plans intr-una.

Eram atat de obosita!

Cand ma intrebau prietenii ce fac, raspunsul meu era, invariabil: “Alaptez“. Erau uimiti de fiecare data. “Iar alaptezi?”. Da.. alaptam din ora in ora cate o ora…

Fetita mea adormea la san dupa ce lua cateva inghitituri. Daca voiam sa o pun in pat, se trezea si plangea de foame. Daca o luam din nou in brate ca sa o hranesc, adormea aproape instantaneu, de parca in loc de lapte ii dadeam somnifere.

Asa au fost primele luni.

Eram obsedata de faptul ca nu manca. O cantaream inainte de a o alapta si dupa si eram terorizata de faptul ca manca mai putin de jumatate din cantitatea pe care “ar fi trebuit” sa o manance conform cartilor pe care le citeam. Mare prostie! Sa nu faci niciodata asa ceva!

Eram intr-un cerc vicios.

Copilul plangea datorita starii mele si eu eram din ce in ce mai obosita si mai deprimata din cauza plansului copilului.

Asa ca, atunci cand tatal meu a iesit la pensie si s-a oferit sa iasa cu nepotica lui in parc dimineata, eu am acceptat ajutorul lui ca pe un colac de salvare neasteptat.

La inceput stateam cu teama, ma gandeam ca tata nu se pricepe sa o potoleasca daca incepe sa planga si ii asteptam foarte ingrijorata sa se intoarca acasa. Fetita mea nu avea decat 6 luni, iar tata era totusi barbat…

Insa, spre marea mea bucurie, tata se descurca de minune.

Avea atat de multa rabdare si o iubea atat de mult!

Se juca cu ea in toate felurile posibile si, daca era nevoie era in stare sa stea si ore intregi sa o convinga sa manance sau sa o adoarma.

Tatal meu a fost un tata si un bunic extraordinar. Ne-a daruit intreaga lui viata intr-un mod atat de natural, cum nu am vazut pana acum la nimeni altcineva.

Era trup si suflet pentru noi si ne sarea in ajutor fara sa ii cerem vreodata ceva.

Au fost cativa ani extraordinar de frumosi pentru noi toti si sunt foarte recunoscatoare pentru ei!

Insa timpul a trecut, fetita a crescut si la un moment dat am dus-o la gradinita.

Tatal meu a suferit enorm. Brusc nu mai avea ocupatie si nu stia ce sa faca cu timpul lui.

L-am vazut imbatranind intr-un an cat in zece!

Imediat dupa ce iesise la pensie venise sa ma ajute sa o cresc pe Teo, asa ca acum, cand ea mergea la gradinita pana dupa-amiaza, el nu isi mai gasea rostul.

Venea tot timpul pe la noi, se oferea sa ne ajute cu tot felul de lucruri, insa il vedeam din ce in ce mai trist si nu stiam ce sa fac pentru el.

Mi se rupea inima. Il iubeam foarte tare, ne ajuta enorm, insa chiar nu stiam cum sa il ajut sa depaseasca sentimentul de inutilitate pe care il avea din momentul in care nu mai statea cu cea mica.

Noroc ca in cativa ani a aparut inca un nepotel.

In acel moment , ce crezi?Tata a intinerit brusc!

Cel mic nu avea nici doua luni cand tata s-a infiintat la mine foarte vesel si mi-a spus:

“Hai, gata, da-mi-l mie in parc!”

Cum sa iti explic ce am simtit?

Pe de o parte imi iubeam tatal foarte mult si ma bucuram ca si-a revenit si vrea sa iasa in parc cu nepotul lui.

Pe de alta parte nu eram deloc pregatita sa imi las puiul mic cu altcineva. Eu eram mult mai linistita decat la primul copil, drept urmare copilul manca foarte bine si dormea linistit. Eram mult mai odihnita si aveam si o multime de ajutoare. Mama mea iesise si ea la pensie si aveam si o menajera in casa.

Lucrurile se schimbasera destul de mult in familia noastra. Deasemeni si eu ma schimbasem in toti acesti ani.

Eram mult mai calma, mai matura, mai increzatoare,  imi priveam copilul ca pe un miracol si ma puteam bucura cu adevarat de clipele pe care le petreceam alaturi de el.

Nu aveam nevoie de nimic.

Cu toate acestea nu am putut sa refuz cererea tatalui meu de a i-l da in parc. Desi simteam ca pierd enorm, nu am putut sa spun nu.

Pe la patru luni ale lui Andrei, m-am intors la firma, pentru ca avea cine sa stea cu copilul, iar eu nu-mi mai gaseam rostul. Erau deja trei adulti in jurul copilului, inafara de mine!

Privind acum in urma, regret faptul ca nu am avut puterea de a spune ceea ce simteam.

Voiam cu toata fiinta mea sa mai stau acasa cu puiul meu mic. Insa m-am lasat convinsa ca e mai bine sa ma intorc la firma unde erau foarte multe lucruri de rezolvat pe care nu le facea nimeni.

Mai bine angajam pe cineva! Cum de nu am vazut asta atunci?

Intreaga noastra familie a avut de pierdut, in final, datorita lipsei mele de putere.

Ce vreau eu sa iti spun cu aceasta poveste?

Vreau sa iti atrag atentia asupra faptului ca e bine sa pastrezi un echilibru.

Bunicii sunt extraordinari iar dragostea si dedicarea cu care isi cresc nepotii pot fi mult mai puternice decat iti imaginezi!

Cu toate astea e bine sa pastrezi un echilibru si sa nu iti lasi viata invadata de iubirea lor.

Din pacate foarte multi parinti din generatia parintilor mei nu au stiut sa se bucure cu adevarat de viata lor.

Parintii mei, de exemplu, din momentul in care au avut copii, nu au mai facut nimic altceva inafara de a avea grija de acei copii, adica de mine si de fratele meu.

Au trait prin noi. Bucuriile noastre au fost bucuriile lor, tristetile noastre au fost tristetile lor.

Tare mult mi-as fi dorit sa ii vad ca isi traiesc si ei viata, ca fac lucruri doar pentru ei. Acest spirit de sacrificiu pe care l-am vazut la ei, m-a facut de multe ori sa ma simt vinovata si neputiincioasa.

Ma simteam vinovata ori de cate ori consideram ca sacrificiul parintilor mei este prea mare si, in acelasi timp ma simteam neputiincioasa pentru ca oricat de mult incercam sa ii conving sa faca ceva pentru ei, se uitau la mine de parca le vorbeam alta limba. Pur si simplu nu intelegeau ce vreau sa zic.

Stiu ca sunt foarte multe situatii posibile intre doua extreme.

Parinti care nici nu vor sa auda de copiii lor si parinti care isi traiesc viata doar prin copiii lor.

Poate ca parintii tai sunt la fel ca ai mei.

Sau poate ca nu.

Poate ca parintii tai au reusit sa faca diferenta intre viata ta si viata lor, au stiut sa se bucure de viata lor si au gasit echilibrul acela despre care eu vorbesc acum. Daca da, ii felicit din toata inima.

Dar daca esti in aceeasi situatie ca si mine, da-mi voie sa iti spun ca este neaparat necesar sa faci ceva atat pentru tine cat si pentru parintii tai:

  • Spune-le parintilor tai ca ii iubesti si ca le multumesti pentru tot ce au facut pentru tine.
  • Intreaba-i ce si-ar dori sa faca pentru ei, insista sa auzi raspunsul la intrebare si ajuta-i sa accepte faptul ca merita sa faca ceva doar pentru ei.
  • Cantareste de mai multe ori inainte de a lua decizia daca primesti ajutorul lor intr-o anumita situatie sau nu. Gandeste-te la toate implicatiile, atat pe termen scurt cat si pe termen lung si, daca ajungi la concluzia ca mai bine nu, spune-le cu blandete si fermitate decizia ta, fara sa te simti vinovata.
  • Daca puteti locui in case separate, atunci faceti-o neaparat. Stii cat de important este sa aveti intimitate, atat tu cat si ei.

Bunicii au o foarte mare influenta in cresterea si educatia copiilor si este minunat atunci cand sunt sanatosi si pot sa isi petreaca timpul cu nepotii lor.

Cu toate acestea echilibrul este, uneori, destul de greu de atins.

Tu ce parere ai?

Cat de mult timp ar fi bine sa petreaca bunicii cu nepotii? Cat inseamna, dupa parerea ta, prea putin si cat inseamna prea mult deja?

Iti sunt foarte recunoscatoare ca imi raspunzi la aceste intrebari.

Acest subiect ma preocupa foarte tare si vreau sa gasim impreuna solutia cea mai buna pentru noi toti.

Atat pentru bunici, cat si pentru parinti si nepoti!

Multumesc!

Cu drag,

Oana

Comments