atentieBuna si draga mea prietena Zoia Zarnescu spune la atelierele ei foarte multe povesti pline de intelepciune.

Este pur si simplu minunata! Povestile sunt fie din viata ei, fie din viata unor calugari sau din intelegerile unor oameni iluminati si, de fiecare data cand o ascult, simt cum imi zambeste sufletul.

De la ea am invatat cat de importanta este ATENTIA si cum pot face din viata mea o continua meditatie, aducand spiritualitatea in toate activitatile zilnice.

Despre acest mod de a trai vreau sa iti vorbesc astazi si o voi face printr-o poveste, pentru ca nimic altceva nu mi se pare mai relevant decat o poveste pentru mesajul pe care vreau sa ti-l transmit.

Era in dimineata zilei de 3 ianuarie 2015. O dimineata de sambata, geroasa si destul de intunecata.

Imagineaza-ti Bucurestiul in acea zi. Parea nemiscat si gol. Incremenit ca intr-o pictura si linistit, foarte linistit. Strazile erau pustii. Nu vedeai nici un om pe o distanta de cateva sute de metri, iar masinile apareau cand si cand, ca intr-o secventa de film ce se derula cu incetinitorul.

Pentru ca exagerasem cu mancatul de sarbatori, m-am hotarat sa ma duc la sala, la o ora de cycling. Trebuia sa ma grabesc. Mai erau doar douazeci de minute pana incepea ora, insa, la cat de pustiu era orasul, ajungeam in 10 minute.

Zis si facut!

Mi-am luat echipamentul si am alergat la masina. Ma simteam foarte bine. Impacata, linistita si visatoare. Zambeam privind cerul si ma bucuram de melodia pe care o auzeam la radio.

Cand am ajuns in Piata Victoriei aproape ca nu mi-a venit sa cred. Intersectia era goala! Nici o masina. Poti sa crezi asta? Absolut nici o masina! Semafoarele erau verzi, calea imi era libera iar melodia pe care o auzeam ma purta intr-o poveste de dragoste.

Am facut la stanga catre Calea Victoriei intr-o stare minunata de liniste si bucurie interioara.

Ceea ce a urmat mai apoi a fost incredibil.

Timp de cateva milisecunde, intr-o stare de maxima prezenta si atentie am simtit si am vazut toate detaliile unui mic accident. Un taxi galben a lovit masina mea, in dreptul usii soferului.

Pot povesti cu lux de amanunte tot ce s-a intamplat in acele cateva clipe. Cum am vazut masina, cu coltul ochiului, apoi socul izbiturii, modul in care se spargea oglinda si cum alunecau masinile in coliziune.

Nu imi amintesc cum am oprit, pentru ca mintea imi era goala. Nu am gandit nimic. Stiu doar ce am vazut si ce am simtit.

Uimirea a fost singura traire. Nimic altceva. Nu a fost frica si nu a fost vinovatie. DOAR UIMIRE.

Lucrurile s-au schimbat in clipa cand s-a oprit masina.

Intr-o singura fractiune de secunda au venit peste mine zeci de ganduri:

“Doamne, ce am facut? De unde a venit? Aveam voie sa fac la stanga? Mi-am stricat masina! Nu mai ajung la sala! Uff, numai asta imi mai trebuia acum..”

Vinovatie. Si tristete, foarte multa tristete.

Soferul taxiului coborase din masina si tipa. Eu eram inca la volan. Il vedeam cum se agita. Avea clienti si era foarte suparat.

Am coborat din masina si inainte sa spun ceva, m-am uitat la masina mea. Arata destul de rau. Usa nu mai putea fi folosita si oglinda era imprastiata pe asfalt.

“Va dati seama ca imi pare foarte rau, nu?” l-am intrebat, pe un ton calm, in timp ce il ascultam cum tipa.

Soferul de taxi s-a dovedit a fi un om foarte de treaba si foarte intelegator. M-a ajutat sa imi prind bucatile de oglinda cu cateva elastice de bani, ca sa pot conduce spre casa. Fara oglinda din stanga mi-ar fi fost foarte greu.

Am semnat o declaratie amiabila, in care imi recunosteam vina. Facusem la stanga fara sa ma asigur, de pe o banda care mergea doar inainte. Daca esti sofer in Bucuresti, stii prea bine ca astfel de lucruri se intampla de multe ori in intersectii si nu e nici o problema, pentru ca sunt multe masini, stam la semafor si mergem incet. Insa acum, intersectia era goala si semafoarele verzi.

Pentru ca nu ma simteam deloc bine, dupa ce am terminat cu actele m-am dus totusi la sala si am alergat o ora pe banda. Aveam nevoie sa eliberez furia pe care o simteam la adresa mea.

Apoi am decis ca voi trage masina pe dreapta o perioada si voi fi pieton.

“Asta e. O sa repar masina cand o sa pot. Pana atunci, merg pe jos si cu metroul. Fac mai multa miscare si ma bucur de natura.”

Zis si facut. Timp de 2 saptamani  am facut asta si m-am simtit foarte bine.

Din cand in cand ma mai uitam la masina. Arata destul de rau. Daca voiam totusi sa conduc, trebuia sa intru pe oricare dintre celelalte trei usi. Usa soferului era complet compromisa.

Intr-o dimineata insa, am avut o sedinta intr-o zona care era foarte departe de metrou. Aveam de ales intre a merge cu taxi-ul si a conduce.

Am ales sa conduc.

Am urcat asadar, cu chiu cu vai la volan si am pornit la drum.

Asa cum iti spuneam la inceputul articolului, datorita Zoiei si meseriei mele, am invatat sa fiu foarte atenta la ceea ce gandesc si la ceea ce simt, in fiecare clipa.

Sa fiu prezenta si sa stau la panda, intrebandu-ma “ Care va fi urmatorul meu gand?”

Mare mi-a fost uimirea sa constat ca, ori de cate ori trebuia sa fac la stanga sau sa depasesc o masina, in mine se nastea FRICA. Ezitam sa fac la stanga. Priveam de mai multe ori in oglinda prinsa in elastic si atunci cand ma hotaram sa virez, o faceam incet si plina de teama.

Ca un facut, era plina strada doar de taxiuri galbene si toate veneau spre mine din stanga.

La un moment dat chiar am gandit: “Uite inca un taxi care intra in mine!”

Atunci am inteles ce se intampla cu mine si cat de important este sa imi repar urgent masina si sa conduc din nou!

Am permis de sofer de 15 ani si am “la bord” peste 350.000 km. Sunt un sofer foarte bun. Cu toate astea imi era frica sa virez la stanga!

Ai aflat despre neuroplasticitatea creierului?

Este un lucru minunat! Oamenii de stiinta au descoperit recent ca nu este adevarat faptul ca neuronii nostri mor odata cu inaintarea in varsta. Au descoperit  faptul ca minunatul nostru creier are o capacitate extraordinara de a creea noi retele neuronale in functie de experientele de viata traite.

Astfel oamenii devin mult mai eficienti, mai intelepti si mai pregatiti pentru viata, pe masura ce imbatranesc.

Insa neuroplasticitatea este valabila si in sensul celalalt. Daca traim experiente “negative” de viata, traume, accidente, socuri, retelele neuronale formate in aceste experiente ne vor limita, chiar daca pana atunci am excelat in domeniul in care am trait experienta respectiva.

Stii cum se dreseaza caii care participa la concursurile cu obstacole?

Daca un cal cade, jocheul este obligat sa mai sara o data cu el peste obstacolul “problema” tocmai pentru ca animalul sa nu ramana cu frica acelui salt.

Este foarte interesant ca stim asta despre animale.

Sunt convinsa de faptul ca sportivii de performanta stiu asta despre ei insisi, insa noi ceilalti oameni constientizam destul de rar acest lucru.

Atunci cand ai un esec, cand treci printr-o experienta negativa, este foarte important sa te expui cat mai curand aceleiasi experiente, pentru a nu lasa frica sa se instaleze.

Primul lucru pe care l-am facut dupa ce mi-am dat seama de asta a fost sa imi repar masina. Nu puteam lasa noua retea neuronala “sa prinda putere” si sa imi influenteze stilul de a conduce.

Conduc  asadar de cateva zile din nou si inca mai simt o usoara jena ori de cate ori fac la stanga. Atat de puternica a fost acea experienta pentru creierul meu, desi am in spate sute de mii de kilometri parcursi.

Ce vreau sa iti spun cu toate astea?

Indiferent cat de departe ai ajuns pe drumul dezvoltarii personale si al constientei de sine, este nevoie sa fii vigilent si prezent in fiecare clipa.

Nu te poti “culca pe ureche”. Nu poti spune “Gata! Am reusit. Acum sunt ZEN si nu mai e nimic de aflat, de trait, de facut.”

Pentru ca vine viata si te uimeste prin “complexa ei simplitate” si intr-o secunda poti fi nevoit sa o iei de la capat.

Este un drum fara sfarsit. O calatorie continua care transcede moartea!

Atunci cand vrei sa iti cresti nivelul de constiinta este nevoie sa lucrezi cu tine zi de zi si sa te provoci in fiecare clipa. Insa pentru a putea face asta, ai nevoie sa iti dai seama cum functioneaza “asa zisul mecanism de protectie” pe care il are mintea ta.

Mintea mea, pentru a ma feri de socuri similare accidentului a gasit o scuza :

“ Asta e. O sa repar masina cand am sa pot. Pana atunci merg pe jos si cu metroul. Fac mai multa miscare si ma bucur mai mult de natura.”

Partea interesanta este ca nu am constientizat ce se intampla in realitate pana cand nu m-am expus din nou experientei de a conduce.

De aceea te provoc pe tine sa scrii acum, intr-un comentariu la acest articol, care sunt lucrurile pe care ai renuntat sa le mai faci, fara sa iti dai seama ca ai mascat o frica.

Cand vei incepe sa le faci din nou?

Astazi e o zi potrivita?

Cu drag,

Oana

Comments