copil ganditorTe-ai intrebat vreodata care este mecanismul care iti blocheaza invatarea atunci cand esti criticat?

In ultimul timp m-am gandit foarte mult la acest lucru.

Imi aduc aminte de copilaria mea. Parintii mei, din dorinta de a-mi arata care este calea cea buna in viata, mi-au spus de multe ori ceea ce nu faceam bine, si, cu toate astea, de prea putine ori am reusit sa schimb cu adevarat la mine ceea ce ei imi cereau.

Vad acum in jurul meu parinti care urmeaza acelasi tipar si, cu cele mai bune intentii, isi critica si isi pedepsesc copiii, uneori foarte aspru si de fata cu persoane necunoscute.

Lasand la o parte trauma prin care poate trece un copil care este certat in public, ce crezi tu ca se intampla atunci cand suntem certati, de nu reusim sa corectam comportamentul pentru care suntem apostrofati?

Un copil are doua variante de reactie, dupa parerea mea: ori nu ii da dreptate parintelui si devine rebel, ori ii da dreptate parintelui si incepe sa se judece pe sine si sa se condamne.

Care crezi tu ca este varianta mai buna pentru copil?

Din pacate nici una nu este prea buna, desi, cea de a doua varianta este aceea pe care si-o doresc unii parinti.

Uite cum s-a intamplat in cazul meu:

Am fost un copil care s-a conformat foarte usor tuturor regulilor impuse de catre parinti si societate.

Iti imaginezi ca acest lucru mi-a asigurat linistea sufleteasca si succesul in viata?

Ei bine, din pacate, lucrurile nu au fost chiar asa.

Atunci cand greseam si eram certata sau pedepsita, ceea ce simteam, in primul rand, era durere. O durere foarte acuta, de parca intreaga mea lume se prabusea intr-o secunda. Sufeream foarte mult si ma judecam foarte aspru. Mult mai aspru decat o faceau parintii mei.

Adult fiind, mai apoi, am acceptat cu foarte mare greutate feedback-ul negativ.

Faptul ca am facut o multime de cursuri de management in care am inteles importanta feedback-ului, nu mi-a facut cu nimic mai usoara situatia. Stiam ca e bine sa ascult feedback-ul si sa multumesc, fara sa intru in defensiva si fara sa-l comentez.

Asa am procedat o perioada lunga din viata mea si chiar am avut impresia ca a functionat. Comportamentul meu era “ca la carte”. Taceam, ascultam si multumeam. Aveam impresia ca ma descurc foarte bine si ca accept foarte usor feedback-ul negativ.

Asta pana la un moment dat cand, prietena mea Zoia, mi-a spus : “Tu chiar crezi ca oamenii nu simt ceea ce e in tine? Chiar crezi ca ii poti pacali cu zambetul tau si cu vorbele frumoase?”

Acela a fost momentul cand am constientizat faptul ca acel comportament invatat era doar de suprafata si ca, in realitate, in mine se dadea o lupta apriga. O lupta pe viata si pe moarte, din care, din pacate, nu iesea nici un invingator.

A urmat o perioada in care am dat vina pe ego-ul meu foarte mare, l-am negat, l-am judecat si l-am ignorat si am dat crezare tuturor lucrurilor pe care le auzeam la oamenii din jurul meu.

Crezi ca asta a dat vreun rezultat? Crezi ca am reusit cu adevarat sa schimb la mine lucrurile care imi faceau rau?

Ei bine… NU!

Singurul lucru pe care l-am obtinut a fost o incredere din ce in ce mai mica in mine.

Apoi, pentru “a echilibra balanta”, am inceput sa citesc carti de self help si sa imi spun in fiecare zi : “ Ma iubesc si ma accept exact asa cum sunt”.

A fost o calatorie interesanta, pot spune acum, privind in urma, insa, in realitate am batut pasul pe loc, pentru ca nu am ajuns la miezul adevarat al problemei, decat de curand.

Acum o luna am participat la un seminar organizat de dr. Menis Yousry si abia atunci am reusit sa inteleg mecanismul care imi bloca invatarea.

Dupa un exercitiu pe care l-am facut la acel seminar, am simtit nevoia sa ies in fata si sa ii spun lui Menis ceea ce aflasem despre mine.

Cu lacrimi in ochi, judecandu-ma maxim posibil, am spus : “ Ma consider mai desteapta decat ceilalti oameni. Imi merge mintea foarte repede si, de aceea, am impresia ca numai eu inteleg anumite lucruri. Apoi sunt foarte convinsa de dreptatea mea si sunt foarte convingatoare. Nu am rabdare sa ascult parerea celorlalti. Oamenii ma urmeaza pentru ca pun foarte mult patos, insa, de multe ori se intampla sa ii duc intr-o directie gresita!”

Eram foarte suparata pe mine. Nu imi placea deloc ceea ce observasem la mine. Pot spune ca ma dispretuiam, in adevaratul sens al cuvantului.

Dr. Menis mi-a zambit si mi-a spus doar atat : “Fii blanda cu tine. Iubeste-te si ai rabdare cu tine. Cum crezi ca te poti schimba instantaneu, dupa ce ai trait atatia ani astfel?”

Am raspuns uimita : “ Sa ma iubesc pentru ca ma cred mai desteapta decat ceilalti?”

“DA”

Desi nu am inteles prea bine ceea ce voia sa imi spuna dr. Menis, blandetea si iubirea cu care ma privea m-au ajutat sa accept faptul ca, pana acum, asa am functionat. Asta mi-a adus atat lucruri bune cat si lucruri mai putin bune. Insa nu era neaparat necesar ca de acum inainte sa continui asa.

Ok, poti spune. Si?

Ceea ce a urmat a fost foarte interesant. In perioada de dupa acest seminar am observat ca mi-am schimbat complet comportamentul. Am devenit mult mai deschisa la parerile celorlalti oameni si mai putin grabita sa imi expun punctul de vedere.

Pot spune ca acel “defect” al meu si-a pierdut foarte mult din putere.

Ce s-a intamplat? Ce anume a provocat schimbarea?

Pentru ca voiam neaparat sa aflu, zilele trecute am gasit raspunsul, intr-o carte superba : “ Legile esentiale ale vietii traite fara teama”, al carei autor este Guy Finley.

“Ca regula, primul lucru pe care il experimentam atunci cand descoperim ceva negativ la propria noastra fiinta este o reactie involuntara negativa: aceea de autocondamnare. Lumina nu condamna insa niciodata. Natura ei este de a revela, de a transforma si de a elibera.

Ori de cate ori ne identificam cu o reactie negativa in fata unei slabiciuni interioare, atentia noastra se focalizeaza asupra durerii pe care o simtim in fata imperfectiunii noastre. Ca urmare a acestui lucru, noi nu mai suntem atenti la cauza suferintei noastre, intrucat ne identificam cu suferinta insasi. Din cauza focalizarii noastre asupra acesteia, adevaratul “vinovat” al acestui conflict interior, ne scapa din nou.”

Este gresita concluzia ca primul pas catre vindecarea de slabiciunea noastra este condamnarea noastra din cauza ei.

“Noi avem tendinta de a tine secrete slabiciunile personale de caracter pe care le condamnam, si astfel acestea nu mai au nici o sansa sa se vindece. Adevarata vindecare interioara nu se poate produce decat atunci cand devenim constienti de necesitatea ei, iar cea care are puterea de a ne transforma este exclusiv Lumina care ne-a revelat acea slabiciune.”

Acceptarea imperfectiunii noastre, compasiunea si iubirea pentru noi insine ne pot ajuta cu adevarat sa ne acceptam si sa ne vindecam partile intunecate.

Judecata, critica, condamnarea sau negarea nu fac decat sa aduca suferinta si sa ascunda cauza reala.

Ce facem noi? Incercam sa vindecam o rana adanca, aruncand peste ea o esarfa viu colorata. Si uneori ne pacalim atat de tare incat avem impresia ca functioneaza!

Ti se intampla si tie sa te judeci pentru calitatile tale mai putin pozitive?

Ti se intampla sa vrei cu tot dinadinsul sa schimbi ceva la tine si sa nu reusesti, oricat te-ai stradui?

Intreaba-te doar cat de mult te judeci pentru acea calitate.

Si daca raspunsul seamana cu ceea ce ti-am povestit eu, inseamna ca ai aflat  motivul pentru care nu reusesti sa te schimbi.

Cum am ajuns sa ne judecam atat de mult?

E o poveste destul de lunga si, in mare parte se datoreaza modului in care am acceptat criticile parintilor nostri, in copilarie.

De aceea te rog acum, sa te gandesti de doua ori atunci cand ai tendinta de a-ti critica sau pedepsi copilul.

Esti sigur ca vrei sa treaca si el, mai tarziu, prin acelasi travaliu emotional? Mai ales cand stii ca acest lucru nu numai ca nu este necesar, dar este si inutil?

Parerea mea este ca exista o varianta mult mai simpla si mai frumoasa de evolutie, decat asta.

Tu ce parere ai?

Te rog impartaseste cu noi experienta ta. Este foarte important pentru copiii nostri sa gasim calea cea buna.

Multumesc!

Cu drag,

Oana

Comments