maini2Azi dimineata am citit pe facebook un articol despre EGO si despre cat de mult ne deviaza atentia de la ce e cu adevarat important in viata.

Un articol foarte bun despre cum suntem pacaliti, inca de mici si ajungem sa credem ca suntem ceea ce avem. Despre cum ajungem sa depindem de posesiunile si realizarile noastre pentru a ne considera oameni valorosi si demni de a fi iubiti.

L-am distribuit pe facebook cu un comentariu.

Habar nu am cum, dar dupa ce m-am chinuit sa scriu un comentariu destul de lung, pe telefon, cand am apasat pe buton pentru a distribui articolul, comentariul s-a pierdut.

O clipa am fost tentata sa rescriu ceea ce se pierduse.

Dupa care mi-am zis: “Asta e!”. Inseamna ca nu e nevoie de acest comentariu.

Spuneam in cele cateva randuri pierdute ca avem nevoie sa fim foarte atenti. Pentru ca nu este vorba despre  “a ne distruge EGO-ul”, nici pe departe. El are rolul de a ne proteja si de a ne asigura siguranta in acest plan fizic.

Tot ce avem nevoie este sa fim constienti. Sa privim cu detasare modul in care EGO-ul ne provoaca sa folosim masti de protectie si sa alegem constient cand folosim acele masti si cand nu. Cand pericolul este real si protectia este neaparat necesara si cand NU.

Am lasat telefonul deoparte, am dat drumul la muzica si m-am apucat sa fac putina curatenia in casa.

Dupa ceva timp, cand m-am apropiat din nou de telefon, am observat ca ma sunase fiica mea.

“Oare Andrei a terminat examenul?” a fost primul meu gand si am sunat-o pe fiica mea.

Din pacate am avut o conversatie destul de aprinsa. In aceasta perioada se incheie un ciclu important din viata noastra si rezistenta pe care o avem, atat eu cat si ea, este destul de mare.

Am inchis telefonul foarte furioasa.

Nu intelegeam pentru ce isi luase Teodora rolul de justitiar intr-o situatie in care stia prea putine lucruri pentru a putea avea o judecata cat de cat realista si echitabila. Nu pricepeam cum de nu vede absurdul situatiei si eram furioasa pe mine ca nu reuseam in nici un fel sa ajung la sufletul ei si sa o ajut sa lase garda jos, macar pentru cateva secunde.

Incarcata cu toate aceste emotii, m-am dus sa spal un pahar, pentru ca voiam sa beau putina apa. Tremuram si aveam nevoie sa ma calmez intr-un fel.

Imagineaza-ti ca in timp ce spalam paharul, acesta mi-a alunecat din mana si a cazut in chiuveta. S-a spart in mana mea, in zeci de bucati ascutite si m-a ranit la amandoua mainile, destul de tare.

Sangele curgea din patru, cinci, sase locuri. Nici nu stiam la care sa ma uit mai bine. Aveam aschii fine infipte in maini si nici nu le vedeam prea bine, pentru ca sangele acoperea zonele ranite.

Am  pus mainile sub jetul de apa si am scos aschiile de sticla. Trebuia sa fac ceva sa opresc sangerarea. Dar habar nu aveam unde sa privesc mai intai.

Pana la urma am fugit pana la baie, am derulat mai multa hartie igienica si mi-am pus mainile in ea. Am apasat mai tare pe locurile in care sangerarea era mai mare si m-am oprit.

Gandul mi-a fugit la buna mea prietena Zoia, care imi povestise o patanie de-a ei in bucatarie, cu o conserva de mazare si am facut exact ce mi-a spus ea.

E minunata povestea Zoiei. Este despre o contientizare a ei intr-o intamplare similara, in care si-a dat seama ca ORI DE CATE ORI SE SUPARA, SE RANESTE PE EA INSASI.

Am apasat cat am putut de tare zona din care sangele curgea cel mai tare. Era o portiune, la mana stanga, in care vazusem ca rana era subtire, insa foarte adanca.

Mana dreapta cu care apasam pe mana stanga era si ea ranita.

Rana pe rana, intr-un maldar de hartie igienica.

Si am stat. Exact ca Zoia. Foarte prezenta si atenta la tot ce traiam in interiorul meu. :)

La un moment dat am simtit ca e destul. Parca nu mai sangera.

Am dat la o parte hartia igienica si in acea clipa am trait un moment de gratie care mi-a strabatut intreaga fiinta.

Peste ranile mai mari se lipise un strat de hartie igienica. Un strat subtire care luase forma mainii. Se vedeau foarte clar pana si liniile fine ale pielii.

Si atunci am inteles. Lucrurile aveau atat de mult sens!

Viata imi pregatise o lectie importanta, inca de la articolul de dimineata despre EGO si despre cum ne protejeaza el in aceasta lume fizica.

Stratul de hartie igienica era un strat artificial de protectie. El ajuta pielea si carnea sa se refaca. El oprea sangerarea si dadea voie mainii sa se miste in continuare.

Este drept, gradul de libertate al mainii era mult mai mic decat inainte de a fi ranita. Insa datorita acestui strat de protectie se putea misca in continuare.

Simtea durere. Ar fi vrut sa scape de treaba aceea care o acoperea. Insa acea “masca” o proteja.

Intr-o fractiune de secunda mi-am imaginat cum, dupa ce mana se vindeca, fara nici cel mai mic efort, cu putina apa, stratul protector va putea fi inlaturat, lasand din nou la vedere tesutul curat, vindecat.

In acea clipa am inteles ce se intampla intre mine si fiica mea. Era cat se poate de firesc sa fie asa.

Ea era o mana. Eu cealalta.

Amandoua ranite. Amandoua protejate de un strat artificial, numit EGO.

Cand rana se va vindeca, EGO-ul va putea sa lase garda jos.

Pana atunci insa, tot ce imi ramane de facut este sa am rabdare.

Sa am grija la rana mea. Si sa fiu foarte atenta cu ranile fiicei mele. Sa le dau timpul necesar pentru vindecare, cu incredere si credinta.

Viata are aceleasi principii de vindecare in toate planurile ei.

Si daca in plan fizic avem nevoie de plasturi pentru a acoperi o taietura, in plan mental si emotional se pare ca avem nevoie de EGO.

ASTA E VIATA! Si e minunata. De o inteligenta aproape incredibila.

Scriu acum cu mainile acoperite de stratul subtire de hartie igienica. Am lasat totul balta, pentru a scrie contientizarea de acum.

Mainile ma dor. Nu stiu ce voi face dupa ce ma opresc din scris. Cred ca voi mai lasa putin hartia igienica lipita de piele.

Un lucru stiu sigur.

Fiorul de bucurie si intelegere profunda pe care il simt acum il voi purta intreaga mea viata de acum inainte.

Si voi sti ca EGO-ul are rolul lui. Si nu voi mai fi suparata pentru ca ai mei copii risca sa aiba un EGO prea mare. Este EGO-ul de care ei au nevoie pentru vindecarea lor.

Accept asta cu toata fiinta mea si iubesc viata! Exact asa cum e!

Multumesc.

Comments